Vedere creştin-ortodoxă asupra homosexualităţii
Se cuvine a preciza mai întâi statutul sacru, originar, al condiţiei umane. Revelaţia biblică ne încredinţează: „Să facem om după chipul şi după asemănarea noastră… Şi a făcut Dumnezeu pe om după Chipul Său; după Chipul lui Dumnezeu l-a făcut bărbat şi femeie” (Fac. 1, 26-27). Perechea umană este, deci, fundamentală; o atestă Revelaţia biblică şi, în acelaşi timp, o atestă şi natura, altfel spus, Revelaţia naturală. Trebuie observat, de asemenea, că perechea, bărbătesc-feminin, străbate întreaga creaţie, la toate nivelurile şi dezvăluie deodată distincţia dintre bărbătesc şi feminin şi totodată comuniunea lor constructivă, creatoare. Acesta este statutul originar, fundamental al condiţiei noastre umane pe care se întemeiază existenţa şi viaţa, întreaga istorie. În acest sens, perechii umane, constituită din bărbat şi femeie, Dumnezeu i-a poruncit: „…Creşteţi şi vă înmulţiţi, umpleţi pământul şi-l stăpâniţi…” (Fac. 1, 28). Astfel, procreaţia împreună cu crearea de valori, constituie scopul propriu-zis al vieţii noastre. Prin urmare, ne împlinim vocaţia în actul creator, faptul de a fi Zidiţi după Chipul şi în vederea unei nesfârşite asemănări cu însuşi Creatorul. Chemarea noastră este de a fi deopotrivă creatori de valori cât şi răspunzători pentru creaţie. E lesne de sesizat că dimensiunea şi tensiunea Creatoare e caracteristică întregii naturi. Te întrebi ce s-ar petrece dacă homosexualitatea s-ar răspândi la nivelul biologic, al animalelor; nu ne-am afla în pragul dispariţiei creaţiei?Poziţia Revelaţiei biblice faţă de această tulburare şi aberaţie sexuală este menţionată clar şi energic în mai multe locuri. În Vechiul Testament ni se spune: „Să nu te culci cu bărbat ca şi cu femeie; aceasta este spurcăciune” (Lev. 18, 22) şi tot aici este cunoscut cazul celor două cetăţi Sodoma şi Gomora care au pierit din cauza acestor aberaţii, pervertiri ale făpturii umane (Fac. 19, 4-28). În Noul Testament, acest act este sancţionat, precum urmează: „Pentru aceea, Dumnezeu i-a dat unor patimi de ocară, căci şi femeile lor au schimbat fireasca rânduială cu cea împotriva firii. Asemenea şi bărbaţii, lăsând rânduială cea după fire a părţii femeieşti, s-au aprins în pofta lor unii pentru alţii, bărbaţi cu bărbaţi, săvârşind ruşinea şi, luând în ei răsplata cuvenită rătăcirii lor” (Rom. 1, 26-27).
De observat că în Noul Testament, faptul este evocat numai în Epistola Sfântului Apostol Pavel prin care se adresează Romanilor, ceea ce arată că în acea vreme o asemenea practică era răspândită mai ales la Roma, deci în Apusul Europei.
Analiza acestor stări expuse în Sfânta Scriptură ne duce la concluzia că homosexualitatea, bărbătească sau feminină, reprezintă în Vechiul Testament – spurcăciune înaintea lui Dumnezeu, iar în Noul Testament – păcat împotriva firii. Deci, este alterată firea. În acest sens, Sfântul Ioan Damaschin defineşte răul, păcatul, drept lipsa binelui şi abaterea de la starea conformă firii la una contrară firii (Dogmatica IV, 20).
Biserica, având în vedere tocmai faptul de a fi împotriva firii, a creaţiei, trece acest păcat între cele „strigătoare la cer”.
Găsim oportun să menţionăm aici şi din canoanele Sfinţilor Părinţi care privesc această depravare umană. Acest păcat este sancţionat cu excluderea de la împărtăşanie pentru 15 ani în canonul 62 al Sfântului Vasile cel Mare sau pentru 18 ani în canonul 4 al Sfântului Grigore de Nissa. Iar Sfântul Ioan Postitorul adaugă: „Noi însă socotim că pentru trei ani să se excludă de la împărtăşanie unul ca acesta, plângând şi ajunând, şi spre seară mâncând mâncăruri uscate şi 200 de metanii făcând. Iar dacă se dedă mai mult trândăviei, să împlinească 15 ani” (canonul 29). Trebuie arătat că prin canoanele menţionate, Biserica sancţionează această tristă decădere umană, atât pentru a preciza în conştiinţa penitenţilor că homosexualitatea reprezintă un act grav împotriva vieţii însăşi cât şi în scopul de a oferi un remediu, un tratament duhovnicesc. Pentru că nu trebuie omis esenţialul şi anume că păcatul este în primul rând o boală a sufletului.
Atunci, fundamental, sufletul trebuie vindecat. Şi credem că în suflet trebuie restaurată convingerea sacră că există această ordine divină a firii, fără de care nici nu poţi distinge limitele între normal şi anormal, sănătos şi bolnav, bine şi rău. Ori, cu certitudine, acest act fie că e săvârşit cu o conştiinţă a erorii sau nu, e nefiresc, dereglează, tulbură ordinea firii, în slujirea autentică a vieţii nu există vreun alt „model de viaţă alternativă; homosexualitatea nu este viaţă este antiviaţă. Asemenea oameni, fraţi ai noştri, sunt în suferinţă, pătimesc fără să-şi dea seama; e o dureroasă miopie spirituală, nu fără primejdie. SIDA şi unele cazuri de sinucidere sunt mărturii tragice.
Un savant contemporan – Francois Jacob – observă adânc: „E o cerinţă a spiritului uman să aibă o reprezentarea lumii care să fie unificată şi coerentă. În lipsa acesteia, apar anxietatea şi schizofrenia” – Unitatea şi coerenţa se asigură prin unitatea şi armonia legilor care susţin şi conduc creaţia. Toate aceste legi sunt în slujirea existenţei şi vieţii.
Trebuie să ne apropiem cu dragoste şi delicateţe de aceşti fraţi ai noştri şi să le arătăm că sunt împotriva legii lui Dumnezeu, atunci când ei îşi mărturisesc credinţa şi că sunt împotriva lor înşişi, a sănătăţii lor, dacă ne adresăm unor sceptici în credinţă. Să înţeleagă profund că fapta lor nu este o acţiune subiectivă care să nu intereseze societatea şi, mai ales, Biserica. Sfântul Apostol Pavel spune: „Nimeni dintre noi nu trăieşte doar pentru sine…” (Rom. 14, 7). Şi „…dacă un mădular suferă, toate mădularele suferă împreună” (1 Cor. 12, 26). Noi toţi suferim unii pentru alţii şi împreună. Să-i rugăm să cugete mai profund asupra motivaţiei, impuisului şi scopului acestei manifestări morbide. În ultima instanţă, nu este vorba decât de plăcere, poftă, voluptate. Dar poate fi plăcerea scopul vieţii? Aceasta poate însoţi acţiunile noastre: mănânc din plăcere; dar, nu poate fi ea însăşi un scop în sine: Tocmai aici se descoperă o formă tragică a răului observată şi de Biserică şi de cercetare ştiinţifică în psihologie: în loc de guvernarea sensurilor raţionale, creatoare, se instituie guvernarea simţurilor, a poftelor deşarte; şi care pot fi, alături de aceasta de care ne ocupăm, şi pofta de putere, de distrugere etc. Noi nu am fost făcuţi pentru o existenţă goală de sens creator. Ce valori produce voluptatea? Să întemeiem o dată mai mult în conştiinţă criteriul precis care distinge binele de rău. Acest criteriu e pus în lumină, fundamental, de actul creator. Bine e tot ceea ce creează, dă viaţă, salvează; rău e tot ceea ce e lipsit de sens creator sau distruge. Mântuitorul învaţă: „După roade îi veţi cunoaşte pe oameni…” (Mt. 7, 16).
Să fie încredinţate aceste suflete suferinde că orice păcat se poate ierta, iertarea însemnând şi vindecare prin credinţă şi nevoinţă ascetică; prin luarea Crucii, prin rugăciune, post, înfrângere, prin Sfânta Taină a Mărturisirii.
În final, se cuvine să mai precizăm că poziţia noastră, a Bisericii, este spirituală şi morală. Din punct de vedere juridic suntem pentru toleranţă. Compătimim pe aceşti fraţi în suferinţa lor, dorind sincer să le venim în ajutor şi ne rugăm pentru dânşii. Dar, nu putem fi nicidecum pentru legalizarea răului, a păcatului. Nu putem spune: „răului – bine şi binelui – rău” (Is. 5, 20). Această problemă priveşte societatea, priveşte neamul. Sănătatea spirituală şi morală a neamului trebuie să ne fie o preocupare esenţială. Şi nu o putem păstra, câtă este, şi, cu atât mai mult, îmbunătăţi, decât pe criterii stabile, fundamentale, de nestrămutat. De o adâncă semnificaţie este, şi aici, acest cuvânt al Mântuitorului „…oricine aude aceste cuvinte ale Mele – ale Evangheliei – şi le îndeplineşte asemăna-se-va bărbatului înţelept care a clădit casa lui pe piatră. A căzut ploaia, au venit râurile mari, au suflat vânturile şi au bătut în casa aceea, dar ea n-a căzut fiindcă era întemeiată pe piatră. Şi; oricine aude aceste cuvinte ale Mele şi nu le îndeplineşte, asemănase-va bărbatului fără minte care şi-a clădit casa pe nisip. Şi a căzut ploaia şi au venit râurile mari şi au suflat vânturile şi au izbit în casa aceea şi a căzut. Şi căderea ei a fost mare” (Mt. 7, 24-27). Casa, edificiul unui neam trebuie clădit pe piatră, pe adevărul şi legea eternă, divină, de neschimbat.
Preot Prof. Univ. Dr. Constantin Galeriu
Cu râvnă întru Domnul,
preluat şi prelucrat de
Vitalii Mereuţanu – Magistru în Teologie
