Ce dragă-mi este vecernia!
Aş vrea să vorbesc câteva cuvinte despre Vecernia la bisericile de mir şi în mod special la Vecernia din zilele de lucru. Mă refer la bisericile de mir deoarece în oraşul în care sunt nu există mănăstiri, aşa că nu mă pot referi la problema asta. Dacă Sfânta Liturghie e datoria minimă ce trebuie s-o îndeplinim faţă de Dumnezeu şi Sfântul Maslu este slujba prin care căutăm ajutor la Dumnezeu pentru necazurile noastre pământeşti, la Vecernie nu sunt prezenţi aşa mulţi credincioşi. Mie îmi este atât de dragă Vecernia…
Motivul principal e că participarea la această slujbă e un ritual de dragoste al omului faţă de Dumnezeu. Atunci când eşti obosit(ă) după o zi de muncă singurul lucru pe care îl ai în cap e să te duci în locul cel mai drag ţie şi care te odihneşte: acasă la soţ/soţie, copii, televizor, calculator etc. Cei care merg la Vecernie o fac tot din acelaşi motiv, pentru că aici găsesc ceva ce îi odihneşte. O întâlnire cu Cineva care îi odihneşte, o vizită la un Prieten pe care cei care vin la biserică Îl iubesc şi sunt odihniţi de El. Dar ce este iubirea?
Când ne gândim la ceea ce este iubirea de obicei ne apar în minte nişte declaraţii de dragoste nu ştiu cât de măreţe, sacrificii uriaşe pentru cel iubit şi tot felul de nebunii prin care să-i arătăm persoanei iubite ce simţim pentru ea. Dar experienţa ne arată că de obicei aceste iubiri pe cât de explozive sunt, pe atât de repede se sting şi uneori se transformă chiar şi în ură.
Cred că cel mai bun răspuns ne dă Matthew Gallatin (un protestant convertit la ortodoxie) în cartea sa „Însetând după Dumnezeu”: „Oricine a trăit în iubire cu cineva timp de o jumătate de viaţă de om poate să vă spună că nu schimbările sau surprizele excitante sunt cele care creează dăruirea nemuritoare reciprocă. Acestea sunt frumoase, dar nici pe departe atât de importante ca faptele de iubire previzibile de fiecare zi. Acel ‘te iubesc’ spus seara, sărutul din fiecare dimineaţă, cămăşile care sunt întotdeauna spălate perfect, dusul gunoiului, micul dejun săptămânal în locul nostru special – toate acestea creează fibra şi esenţa relaţiei noastre (a autorului cu soţia lui).
Fără asemenea interacţiuni repetate, previzibile, nu poate exista o neîntreruptă poveste de iubire .” Iar autorul continuă spunând că la fel e şi cu Dumnezeu ( referindu-se la slujbele Bisericii care sunt tot timpul la fel ). Până la urmă ce este participarea Vecerniei în timpul săptămânii? Sărutul pe care Îl dăm lui Hristos în fiecare seară, îmbrăţişarea din fiecare seară pe care o dăm Maicii Domnului şi salutul pe care îl dăm în fiecare seară Sfinţilor. În acelaşi timp am observat că la Vecernie se mai întâmplă o Taină: se creează o legătură de dragoste în cei care au venit să se odihnească în Hristos, o legătură de dragoste pe care o simţi la sfârşitul slujbei când se închină toţi la Sfintele Icoane şi vin la miruit.
Motivul principal e că participarea la această slujbă e un ritual de dragoste al omului faţă de Dumnezeu. Atunci când eşti obosit(ă) după o zi de muncă singurul lucru pe care îl ai în cap e să te duci în locul cel mai drag ţie şi care te odihneşte: acasă la soţ/soţie, copii, televizor, calculator etc. Cei care merg la Vecernie o fac tot din acelaşi motiv, pentru că aici găsesc ceva ce îi odihneşte. O întâlnire cu Cineva care îi odihneşte, o vizită la un Prieten pe care cei care vin la biserică Îl iubesc şi sunt odihniţi de El. Dar ce este iubirea?
Când ne gândim la ceea ce este iubirea de obicei ne apar în minte nişte declaraţii de dragoste nu ştiu cât de măreţe, sacrificii uriaşe pentru cel iubit şi tot felul de nebunii prin care să-i arătăm persoanei iubite ce simţim pentru ea. Dar experienţa ne arată că de obicei aceste iubiri pe cât de explozive sunt, pe atât de repede se sting şi uneori se transformă chiar şi în ură.
Cred că cel mai bun răspuns ne dă Matthew Gallatin (un protestant convertit la ortodoxie) în cartea sa „Însetând după Dumnezeu”: „Oricine a trăit în iubire cu cineva timp de o jumătate de viaţă de om poate să vă spună că nu schimbările sau surprizele excitante sunt cele care creează dăruirea nemuritoare reciprocă. Acestea sunt frumoase, dar nici pe departe atât de importante ca faptele de iubire previzibile de fiecare zi. Acel ‘te iubesc’ spus seara, sărutul din fiecare dimineaţă, cămăşile care sunt întotdeauna spălate perfect, dusul gunoiului, micul dejun săptămânal în locul nostru special – toate acestea creează fibra şi esenţa relaţiei noastre (a autorului cu soţia lui).
Fără asemenea interacţiuni repetate, previzibile, nu poate exista o neîntreruptă poveste de iubire .” Iar autorul continuă spunând că la fel e şi cu Dumnezeu ( referindu-se la slujbele Bisericii care sunt tot timpul la fel ). Până la urmă ce este participarea Vecerniei în timpul săptămânii? Sărutul pe care Îl dăm lui Hristos în fiecare seară, îmbrăţişarea din fiecare seară pe care o dăm Maicii Domnului şi salutul pe care îl dăm în fiecare seară Sfinţilor. În acelaşi timp am observat că la Vecernie se mai întâmplă o Taină: se creează o legătură de dragoste în cei care au venit să se odihnească în Hristos, o legătură de dragoste pe care o simţi la sfârşitul slujbei când se închină toţi la Sfintele Icoane şi vin la miruit.
De asta mi-e aşa dragă Vecernia.
