De ce divorțează soții între ei!

De ce divorțează soții între ei!?

(Evr. 12, 25-26; 13, 22-25; Mc. 10, 2-12)

,,Ceea ce Dumnezeu a unit, omul să nu despartă.” Prin aceste cuvinte, Domnul a întărit căsătoria; singura pricină legiuită de despărțire pe care o arată este adulterul. Dar ce să fac, dacă am neplăceri în căsnicie? Rabdă. Avem în toate împrejurile porunca: ,,Purtați-vă poverile unii altora„; cu atât mai mult ar trebui s-o împlinească niște oameni atât de apropiați între ei, cum sunt soțul cu soția. Nedorința de a suferi face ca neplăcerile să pară mai mari decât sunt de fapt, iar fleacurile se îngrămădesc până devin un zid despărțitor. Dar mintea pentru ce ne-a fost dată? Pentru a netezi cărarea vieții. Înțelepciunea înlătură piedicile care apar în cale. Oamenii nu se despart din lipsa înțelepciunii lumești, ci mai mult din nedorința de a chibzui bine la starea de fapt a lucrurilor și încă în mai mare măsură din lipsa unui alt țel de viață afară de desfătări. Încetează desfătările, oamenii nu mai sunt mulțumiți unul cu celălalt și așa mai departe, până la divorț. Pe măsură ce țelurile pe care le au oamenii în viață devin din ce în ce mai greșite, pe atât devin mai dese divorțurile, pe de altă parte, concubinajul vremelnic. Iar izvorul acestui rău trebuie căutat în concepțiile materialiste asupra lumii și vieții.

Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an – Sf. Teofan Zăvorâtul. (Editura Sophia, Buc. 1999, colecția Părinți Ruși)

Oare am rămas sü fim numai oaspeți într-o familie?

Dumnezeu ne cere să iubim nepătimaș. Prin Taina Căsătoriei omul primește în dar un alt om și este chemat spre viața veșnică împreună cu el. Acest dar trebuie așezat în inimă. El nu e un oaspete în casă, o persoană care a venit și trebuie să plece. Din nefericire nu prea ne dăm seama de acest lucru și din orice neînțelegere facem din cel cu care ne-am căsătorit un oaspete. În aceste situații se invocă vorba din popor: „omul mai vine, stă oleacă, mai vorbește dar si pleacă„. Cu alte cuvinte, trebuie să divorțăm.

Când văd că cineva se desparte de altcineva, mă gândesc la Fiul Risipitor. El nu a putut sta departe de tatăl său pentru că erau rude. De aceea nici tatăl de care el s-a despărțit nu și-a pus întrebarea: De ce s-a întors? Pentru că el avea inimă de tată, iar această inimă l-a primit fără rețineri unde îl avea, căci Fiul Risipitor a plecat doar din casa sa, nu din inima tatălui. A fost posibila revenirea în locul din care a plecat, pentru că fiul „și-a venit în fire”. A părăsit pământul străin, cel care nu-i aparținea.

În momentul în care nu așezi pe cel de lângă tine în inimă, te plictisești repede de el și alergi să ai relații trupești cu ceea ce nu-i al tău. Mori sufletește, dar faci și din tine un mormânt, iar celălalt nu poate avea viața în mormânt.

Noi avem în lume familii destrămate, din cauza nelocuirii unuia în inima celuilalt. Suntem doar oaspeți unul în altul. Când această locuire este prezentă, nu mai întrebăm pe celălalt „de ce trebuie să fac asta„, ne supunem fără întrebări. Căci cel din inimă nu ne vrea răul, căci cu noi se hrănește. Nu poate renunța la hrană. Asta i-ar aduce moartea. Dacă vor exista numai discuții, ne vom asemăna cu Petru care „toata noaptea a trudit și nu a prins nimic„. În momentul în care nu mai lasăm loc de discuții și facem ce a făcut Petru, ascultăm de celălalt așa cum el a ascultat de Hristos – ieșim în larg și aruncăm mrejele în mare și așa avem parte de pescuire minunată – prindem mulțime de pești.