Atunci când, în închipuirile somnului, demonii atăcând partea poftitoare [a sufletului] ne arată (iar noi dăm buzna spre ele): întruniri ale cunoscuților și ospete ale rubedeniilor, coruri de femei și câte și mai câte [imagini] de felul acesta, ațâțătoare la plăceri, înseamnă că partea cu pricina este bolnavă și patimă teribil de puternică. Atunci când, dimpotrivă, ne tulbură partea pătimașă, silindu-ne să umblăm pe drumuri prăpăstioase, scoțându-ne în cale oameni înarmați precum și fiare veninoase și carnivore, iar noi, îngroziți de aceste drumuri și hăițuiți de fiarele și oamenii cu pricina, scăpăm cu fuga, [înseamnă ca trebuie] să ne îngrijim de partea pătimașă. Și, chemându-L pe Hristos în privegherile noastre, vom dobândi leacurile de care am vorbit mai înainte.
Calugarul intelept poate trage invatatura si din vise. Visele cu mese imbelsugate, cu rubedenii stranse la un loc si coruri de femei dezlantuite atrag atentia asupra partii poftitoare a sufletului. Visele cu hoti de drumul mare inarmati, cu serpi veninosi ori fiare carnivore dau de gandit asupra partii patimase. Nimic nu scapa atentiei lui Evagrie. Psihanalistii moderni ar avea multe de invatat din textele monahismului crestin din toate epocile. Spre deosebire de Evagrie, Patericul nu se ocupa de viata nocturna a calugarilor, dar insista pe una din cele patru arme capitale, veghea:
Avva Daniel povestea despre avva Arsenie: „Odata i-a chemat pe parintii mei, avva Alexandru si avva Zoii, si, smerindu-se, le-a zis: Pentru ca demonii imi fac razboi si nu stiu daca ma fura prin somn, [va rog], osteniti-va in noaptea aceasta impreuna cu mine si paziti-ma, ca sa nu adorm in toiul privegherii. S-au asezat de cu seara, unul in dreapta si altul in stanga, pastrand tacere. Iar parintii mei au zis: Noi am adormit si nu l-am vazut daca a atipit. Spre dimineata – Dumnezeu stie daca a facut anume, ca sa ne dam seama ca a atipit, sau daca intr-adevar l-a luat somnul firesc – a sforait de trei ori si repede s-a sculat zicand: Am atipit, nu-i asa ? Dar noi am raspuns: Nu stim”.
Miscarile firesti ale trupului, [neinsotite] de imagini, in timpul somnului arata ca sufletul este destul de sanatos. Orice incropire de imagini este semn de nevolnicie. Socoteste fetele fara contur simbolul unei patimi mai vechi, iar cele bine conturate, simbolul unei rani proaspete.
Miscarile firesti ale trupului: in manuscrisul Paris. Gr. 2748, termenul „miscarile” (kineseis) este inlocuit prin reuseis, „scurgerile”. E vorba de polutiile nocturne. Cand scurgerile seminale nu sunt insotite de imagini (aneidolai), sufletul se afla in buna stare. Casian scrie in Institutiile cenobitice (SC 109, p. 286): „Trebuie sa ne straduim sa curmam miscarile sufletului si patimile carnii pana intr-acolo incat carnea sa-si satisfaca treburile firesti fara a isca placere, eliminand prisosul umorilor fara a starni vreun impuls nesanatos […]. Atata vreme insa cat, in somn, mintea este jucaria inchipuirilor, sa stie ca nu a atins curatia (castitas) totala si desavarsita”.
Avva Dioscoros zicea discipolilor sai – caci era avva peste o suta de calugari: „Aveti grija, nimeni sa nu se apropie de sfintele taine dupa ce a avut noaptea, in cap, inchipuiri de femei, pentru ca nu cumva vreunul dintre voi sa viseze la lucrurile acestea. Intr-adevar, scurgerile de samanta firesti, fara imagini, nu tin de voia noastra, ci se produc fara voie, caci ele vin de la natura si se formeaza din prisos de umori. De aceea, ele nu pot fi socotite un pacat. Dimpotriva, inchipuirile vin din liberul nostru arbitru si dau seama de o stare nesanatoasa [a sufletului].
Prisosul de umori sau de „substanță” se reduce prin posturi regulate și muncirea trupului.
Vom recunoaste astfel semnele nepatimirii: ziua, dupa ganduri; noaptea, dupa vise. Si vom spune ca sanatatea sufletului este nepatimirea, iar hrana lui este gnoza care, singura, poate sa ne uneasca cu sfintele puteri. Daca, intr-adevar, unirea cu cele necorporale vine, in chip firesc, dintr-o inclinare asemanatoare.
Daca scopul „practicii” este dobandirea „nepatimirii” (apatheia), atunci Antoine Guillaumont are toata dreptatea sa spuna ca Tratatul practic s-ar putea numi foarte bine Despre nepatimire. Evagrie scrie in capitolul 81: „Nepatimirea este floare a practicii”. Asadar practica ramane chin inutil daca nu rodeste nepatimirea. Cuvantul; apatheia apare de cincisprezece ori in Praktikos. A doua jumatate a tratatului (cap. 54-90) ii este consacrata exclusiv.
Termenul sta in inima invataturii ascetice a lui Evagrie. De aceea, se cuvine studiat pe indelete si inteles cat mai corect posibil. Adversarii au atacat doctrina evagriana despre apatheia fie cu rea-credinta (ca Ieronim), fie din pura dezinformare (ca toti cei de mai tarziu). Ieronim il asaza pe Evagrie in prelungirea stoicismului. In 415, el ii scrie lui Ctesifon: „Evagrie Ponticul, din Ibora, care scrie [epistole] catre fecioare, catre monahi, catre cea al carei nume aminteste de intunericul negrei perfidii [id est Melania, pe care Ieronim o antipatiza], a publicat si o carte de ganduri Peri apatheias (Despre nepatimire), careia noi ii spunem «impasibilitate» sau «netulburare»: o stare cand sufletul nu este miscat de nici un gand si de nici o patima rea si, ca sa o spun pe sleau, cand este ca o piatra sau ca un zeu”.
Idealul inteleptului stoic era, intr-adevar, eliberarea de cele patru patimi: tristete, spaima, dorinta si placere si atingerea starii de apatheia, proprie naturii zeilor. Termenul a fost preluat ca atare din filozofia pagana, dar atribuit cu precadere lui Dumnezeu si foarte rar muritorilor. In centrul practicii crestine se afla ideea de „progres spiritual” infinit (Viata lui Moise de Grigore de Nyssa este exemplul cel mai elocvent in acest sens). Sufletul nu se elibe-1 reaza de patimi decat in clipa mortii. Nu e o viziune pesimista, ci, dimpotriva, plina de fagaduinte. Deschiderea absoluta catre un viitor aflat in continuu recul dinaintea noastra presupune un maxi-! mum de speranta. implinirea este parcursul, trairea insasi a sentimentului ca oricand un „mai bine” poate surveni. Intr-o asemenea viziune soteriologica infinit deschisa, infinit promitatoare, ideea unui capat al perfectiunii (idee tipic greceasca) nu-si are locul firesc. Ieronim se ridica impotriva acestei reductii a crestinismului, dar asprimea judecatii lui, in ce priveste scrierile lui Evagrie, nu se justifica prin nimic. Cum spuneam, Parintii Bisericii atribuie apatheia exclusiv lui Dumnezeu, sau, foarte rar, celor trecuti din viata pamanteasca la cea desavarsita din ceruri. Clement este primul care preia din stoicism si transforma apatheia in idealul vietii ascetice crestine, integrand-o intr-un sistem alcatuit din trei virtuti: apatheia insasi, gnosis si agape. Sistemul va fi preluat si de Evagrie.
Evagrie preia din platonism ideea trihotomiei sufletului: parte rationala (logistikon), parte patimasa (thymos) si parte poftitoare (epithymia) (cap. 89). Partea rationala nu este altceva decat intelectul (nous) cazut, caruia i s-a atribuit un trup. Celelalte doua parti sunt oarecum accidentale. „Practicul” trebuie sa-si purifice thymos-ul si epithymia. In momentul in care cele doua parti patimase sunt curatite, ele nu mai impiedica buna functionare a intelectului. Toate trei partile „functioneaza” acum firesc, dupa natura, creind o stare de armonie si liniste interioara perfecta. Aceasta stare este apatheia, „nepatimirea”. Dupa Clement, atingerea starii de apatheia il face pe om asemenea lui Dumnezeu; dupa Evagrie, omul apathes devine asemenea ingerilor. Apatheia este rezervata numai intelectelor carora li s-a daruit un trup, prin urmare numai oamenilor. Evagrie reduce cu un grad, esential de altfel, amploarea termenului fata de Clement din Alexandria. „Apaticul” evagrian e mai „modest” decat cel clementin. Modelul celui dintii sunt ingerii, al celui de-al doilea, insusi Dumnezeu.
In plus, nepatimirea, in viziunea lui Evagrie, reprezinta o stare sufleteasca dinamica. Ea face trecerea spre gnoza si se implineste in iubire. Apatheia comporta grade si etape. Chiar cei desavarsiti nu depasesc stadiul ingerilor. Exista mereu un „dincolo de”, un liman la care se ajunge, dar de la care se pleaca iarasi, un orizont pururea miscator, un zenit in perpetua ascensiune. „Preafericita nepatimire este telul calugarului care persevereaza in praktike. Totusi, ea nu este un tel prin sine insasi; ea nu este cautata decat in vederea atingerii unui tel mai inalt, gnoza, sau cunoasterea duhovniceasca.” (Guillaumont, op. cit. p. 109) Datorita scandalului provocat de Ieronim, termenul apatheia a fost utilizat cu precautie de autorii crestini. In Pateric (colectia alfabetica) el nu apare decat o singura data, in grupajul consacrat lui Evagrie insusi.
Cu râvnă întru Domnul,
Vitalii Mereuţanu – Magistru în Teologie
