„Prima cale către educaţie este religia“
Propunem astăzi, spre reflecţie, o temă care pare uşor perimată în vremurile pe care cu toţii le traversăm, aceea a modelelor. Avem nevoie de modele în lumea de azi? Mai au acestea forţa de a imprima valori morale în comportamentul tinerilor? Este folosită puterea modelului în sistemul contemporan de educaţie? Cum ne ajută Biserica să cernem modelele autentice de cele false? Sunt câteva dintre întrebările la care am încercat să răspundem cu ajutorul prof. univ. dr. Constantin Romanescu, reputat psihiatru, membru de onoare al Academiei de Ştiinţe Medicale din România, şi al părintelui Timotei Aioanei, exarh cultural al Arhiepiscopiei Bucureştilor.
Domnule profesor Romanescu, cum apreciaţi dumneavoastră că ar trebui să funcţioneze educaţia în zilele noastre?
Ca un nespecialist în pedagogie, văd în educaţia copiilor un lucru foarte practic. Vom trăi în măsura în care ne vom educa şi vom avansa în istorie în aceeaşi măsură. Însă, în momentul de faţă, suntem în culpă mare faţă de educaţie. Pentru că n-o luăm în serios, cât suntem sub influenţa sa, pentru că nici măcar profesorii n-o iau în serios. În orele consacrate educaţiei, mă refer la cele de dirigenţie, în loc să li se prezinte elevilor nişte teme generale, dar foarte la obiect, se face analiza lipsei lor de la ore.
Trebuie să pornim în educaţie de la convingerea că rolul principal al acestei constă în educarea sufletului, cuvânt care începe să ne pară demodat. Educaţia trebuie să aibă un suport eminamente psihologic, potrivit sufletului oamenilor.
Apropo de rolul orelor de dirigenţie. Aici, de fapt, ar trebui să învăţăm despre modelele de comportament. În ce măsură se mai poate vorbi azi de modele de comportament?
Modelele au o putere extraordinară. Un mare model al meu a fost bunica. Pe 10 noiembrie 1947 bunicul a murit, după chinuri grele. Am observat atunci că bunica, care-l iubise enorm, nu plângea deloc. Mi s-a părut atât de incredibil, ştiind ce legătură existase între ei, încât a doua zi am întrebat-o de ce. Am primit un răspuns uluitor: „Cum să plâng? Eu toată noaptea i-am mulţumit lui Dumnezeu că l-am cunoscut pe Gheorghe”. Iată că modelul acesta, al bunicului, a acţionat şi după moartea lui şi a transformat-o şi pe ea într-o femeie puternică şi împăcată.
Un alt exemplu, tot din amintirile mele. Cândva, am fost detaşat să lucrez la Spitalul de Psihiatrie din Câmpulung Moldovenesc. Acolo mi-am întărit încă o dată convingerea că modelul e extraordinar, că educaţia prin model este supremă. Am ajuns seara la acel spital, doctorii erau plecaţi şi am găsit o pacientă care era pe moarte. O fată tânără, studentă, suferind de anorexie mintală, o boală care nu poate fi vindecată şi care este întotdeauna urmată de moarte. Nu se putea da jos din pat, era stâlcită de escare, nişte leziuni care, din cauza statului prelungit în pat, distrug pielea. În general, un medic, atunci când vede escare, ştie că nu se mai poate întâmpla nimic bun pentru bolnav. Toate constantele biologice erau puternic perturbate, nu mai mânca nimic. Am rugat-o pe sora şefă să pregătească, aşadar, un certificat de deces şi am plecat de la vizită impresionat profund de caz. După puţin timp a bătut la uşa mea unchiul fetei şi mi-a cerut un lucru cu care sunt obişnuit, dar care nu era legal, anume să dau voie familiei s-o ia acasă şi s-o înmormânteze. Le-am dat voie. După cinci minute s-a întors la mine şi m-a rugat să le dau voie să aducă şi un preot, „un preot credincios”, a precizat el, care să slujească la capul bolnavei. Am fost de acord şi cu rugămintea aceasta. Omul a plecat şi apoi am şi uitat de aprobarea aceasta, care mi se părea oricum inutilă, dată fiind starea fetei.
Pe la miezul nopţii am făcut din nou o vizită pe la bolnavi. În rezerva fetei era un preot bătrân, cu rasa neglijentă. Cu nişte ochi foarte pătrunzători, s-a uitat la mine şi aproape că m-a dat afară din priviri. Era de înţeles; el făcea o slujbă acolo.
A doua zi, trecând pe lângă salon, am văzut patul gol, cearşaful schimbat şi n-am mai întrebat-o pe asistenta şefă nimic, bănuind că fata murise. Asistenta, însă, m-a chemat la geam, să-mi arate ceva. Fereastra dădea direct în piaţa oraşului. Şi ce să vezi: bolnava, cu mama ei, mergea pe propriile picioare; îşi căuta o pereche de blugi. Ce se întâmplase? O minune! După ce a plecat preotul, fata a căzut într-un somn greu, apoi s-a trezit şi a cerut de mâncare. Mie nu-mi venea să cred. S-a întors înapoi la spital, era foarte slabă, dar mi-am dat seama că e spre bine.
Doctorul din dumneavoastră n-a încercat niciodată să-şi explice ce s-a întâmplat în noaptea aceea?
Nu. Eu cred că nu trebuie explicaţii. Sunt situaţii în care nu le poţi da.
„Două vorbe bine gândite din domeniul religiei, copilul le înţelege, le simte”
„Trebuie să creem modele puternice în toate domeniile. Iar acest principiu, al modelului, trebuie să fie însuşit, în primul rând, de religie. Religia implantează modele. Dacă o pui pe Maica Domnului pe o icoană, pui un model, pe care n-ai cum să ai pretenţia să-l egalezi, dar care te poate influenţa pozitiv. Eu n-am cum să-l egalez, vreodată, pe preotul acela de ţară, care a readus-o la viaţă pe bolnavă.
Preotul este un model foarte important, mai ales arhiereul, care e îmbrăcat în haina unei vechi tradiţii şi a unor cutume puternice. De aceea spun eu că prima cale către educaţie este religia, în diversele ei feluri. Două vorbe bine gândite din domeniul religiei, copilul le înţelege, le simte. În educaţie, cuvântul are rolul principal.
În medicină, spunea şi Hipocrat, sunt trei tipuri de medicamente: cuţitul, plantele şi cuvântul. Dintre toate, cel mai important medicament este cuvântul. Şi Hristos spune acelaşi lucru: „Credinţa ta te-a vindecat!”, spune profesorul Constantin Romanescu.
Hristos, modelul desăvârşit
În conduita noastră de zi cu zi, dar şi în stilul de viaţă pe care ar trebui să-l adoptăm cu toţii, Biserica ne recomandă modelele sfinţilor, ale duhovnicilor sau ale acelor persoane care şi-au însuşit învăţătura creştină. Numai aşa vom avea parte de o societate sănătoasă moral, cu tineri care au avut de la cine să înveţe să discearnă între modelele veritabile şi cele false. „În vremurile noastre, în care există atâtea încercări şi ispite, modelul desăvârşit pe care cu toţii trebuie să-l avem în vedere este Mântuitorul Hristos. Pe lângă acest model desăvârşit sunt şi modelele sfinţilor, ale duhovnicilor, dar şi ale oamenilor de lângă noi, care, deşi n-au ajuns la sfinţenie, pot constitui adevărate modele de bunătate, de îndelungă răbdare, de dăruire pentru alţii. Tinerii trebuie să aibă întotdeauna o făclie după care să meargă, să caute profesorii înţelepţi, pe cei care au infiltrată în structura lor învăţătura creştină. Tinerii trebuie să caute acele învăţături folositoare. Sf. Vasile îi învăţa pe aceştia în urmă cu 1.700 de ani: „Fiţi ca albinele. Ele merg şi în locuri necurate, dar culeg numai ceea ce este bun”. Asta e ideea pe care trebuie să ne axăm: să fim ca albinele şi să alegem numai ceea ce este folositor.
Învăţătorul, profesorii, preotul trebuie să constituie modele prin chiar natura profesiei lor. Pe lângă aceştia, chiar şi în comunităţile cele mai izolate, de prin munţi, există şi veritabile modele care nu sunt la catedră, nici la amvon, ci sunt oameni obişnuiţi, care ştiu să trăiască frumos şi care vor avea bucuria şederii în împărăţia lui Dumnezeu alături de sfinţi”, ne învaţă părintele Timotei Aioanei, mare eclesiarh al Catedralei patriarhale şi exarh cultural al Arhiepiscopiei Bucureştilor.
Otilia BĂLINIŞTEANU
