Părintele Sofronie şi fascinaţia dragostei lui Hristos

Părintele Sofronie şi fascinaţia dragostei lui Hristos

Spune-ne, în paşi mărunţi, cum a fost apropierea de Ortodoxie. Cum l-ai cunoscut pe părintele Sofronie?

Din acel grup ecumenic de rugăciune din Fribourg, din Elveţia, despre care am amintit, făceau parte şi câţiva români ortodocşi şi, cu acest grup, am plecat odată la Ierusalim şi l-am vizitat acolo pe Patriarh. Însă mi s-a părut atât de arogant şi de închipuit Patriarhul, încât mai degrabă am avut senzaţia că Ortodoxia e ceva ce nu mă atrage… Însă cred că, la fel ca în toate celelalte situaţii, factorul care a pornit întreaga acţiune a fost Ursula. Se poate să fi fost şi înainte anumite lucruri care să mă fi pus în legătură cu ortodocşii, pe care nu mi le amintesc, dar ştiu sigru însă că Ursula mi-a povestit de părintele Sofronie, de pildă, pe care îl cunoscuse.

Cum l-ai întâlnit pe părintele Sofronie?

La un moment dat, în Lausanne, când era cât pe ce să îl calc cu maşina pe o trecere de pietoni. Şi încă o dată în Essex. Cred că atunci, în Lausanne, au fost discuţiile acelea pline de umor – de ce sunt călugării îmbrăcaţi în negru. În orice caz, în Essex, apăruse deja tsunami-ul dragostei. Mă aflam în drum spre o conferinţă din Birmingham, în Anglia, şi nu am făcut decât o mică pauză în Essex. Şi, când am plecat, cred că am plâns trei sau patru ore în continuu, atât eram de cutremurat! Nu mai voiam să plec din acel loc…

Te aflai pentru prima dată în Essex?

Da!

Atunci, în Lausanne, când aproape l-ai călcat pe trecerea de pietoni pe părintele Sofronie, aţi povestit?

Da, era şi Ursula cu mine şi ea îl cunoştea. Astfel, am intrat în discuţie cu el şi atunci i-am pus întrebările mele proaste. Ştia că mă aflu în drum spre o conferinţă şi mi-a spus să încep întâlnirea respectivă cu o glumă, pentru că, dacă oamenii râd, atunci deja îi am în buzunar. Aşa am făcut şi eu, dar cred că părintele Sofronie oricum s-a şi rugat pentru că a fost o conferinţă minunată! Ca să mă întorc în Fribourg, aveam drum direct de la Neu-Chatel, dar am făcut un ocol prin Lausanne tocmai ca să-i povestesc părintelui ce minunat a fost.

Şi – vezi că eu fac poze cu toată lumea – tocmai pentru că îmi plăcea aşa de mult, l-am întrebat dacă pot să fac o poză cu el. Părintele mi-a spus că nu, că are 2000 de poze care îl arată aşa cum nu e. E un lucru pe care astăzi îl văd în icoane – există deja multe imagini şi icoane cu el. Şi în Albac, de exemplu, erau multe icoane cu Părintele Sofronie, dar fără aură. Eu, însă, am cerut cuiva să îmi facă una în care să aibă şi aură. Şi nu e niciodată el… Părintele e ireprezentabil! Există, însă, una sau două poze care sunt bune… Iar atunci părintele s-a întors deodată spre mine şi mi-a spus: Klaus, eu încă nu sunt destul de smerit, aşa că hai, fă o poză cu mine. Şi-a luat ochelarii de la ochi, s-a aşezat şi i-am făcut o poză…

A fost amuzant! Nickica a fost cu doi ani în urmă împreună cu un grup de studenţi din Salonic la un episcop din Macedonia şi acolo era o poză a părintelui Sofronie cu ochelarii în mână şi atunci Nickica a spus: Poza asta e făcută de bărbatul meu! Şi lor nu le venea să creadă… Aşa se leagă lucrurile… (râde)

De ce părintele Sofronie a fost mai impresionant decât toţi ceilalţi ortodocşi pe care i-ai cunoscut? Ce îl făcea special?

Dragostea şi umorul său. Arta sa de a se coborî la nivelul meu. Există mulţi preoţi, în toate religiile, care ridică ştacheta foarte sus şi atunci e nevoie de un efort mare din partea ta ca să poţi ajunge la ei. Şi fac un lucru greşit, pentru că Hristos S-a coborât El Însuşi la nivelul nostru.

Iar părintele Sofronie putea intra în mod desăvârşit în fiecare om, ştia cine e omul din faţa lui şi ştiu sigur că fiecare persoană era transparentă pentru el. Vedea totul, la toţi! Cu siguranţă, ştia că într-o zi mă voi afla aici şi atunci a ştiut să-mi dea lucrurile de care aveam nevoie pentru asta. Şi, pentru că cel mai important lucru este iubirea şi abia pe urmă teologia, care vine mai târziu, m-a umflat, m-a umplut de iubire!

Părintele Sofronie vedea totul, la fiecare om, dar niciodată nu a spus nimic dacă nu a fost întrebat. Şi aceasta e o mare înţelepciune, pentru că ceilalţi mereu vor să dăscălească! Părintele Sofronie, însă, voia să conducă spre Împărăţia lui Dumnezeu. La un singur învăţător din Mexic am mai întâlnit ceva asemănător. Îi trecea un melc peste drum şi o maşină ar fi putut să îl calce. Dar acel învăţător de vrăjitorie mi-a spus să îl las acolo, să nu îl iau din drum. Lasă-l să meargă şi, dacă va fi omorât, atunci a avut ghinion. Era amestecată, în actul lui, influenţa învăţăturii karma, care spune că suferi acum pentru că într-o viaţă anterioară ai făcut prostii. Ei cred că ceea ce trăieşti astăzi, bun său rău, este un rezultat al lucrurilor pe care le-ai făcut în trecut. Şi acolo, în karma fiecăruia, nimeni nu trebuie să intervină. De aceea, în India nu au existat orfelinate sau spitale – acolo fiecare e pe cont propriu. Spitalele au fost introduse în India de către creştini. Şi, atunci, acel dascăl de vrăjitorie mi-a spus să las melcul pentru că trebuie să îşi găsescă singur calea, să nu îl scutesc de etape. La fel, părintele Sofronie a văzut la mine multe, de exemplu, că mă paşte un divorţ, dar nu mi-a spus, deşi ştia. Pe urmă am aflat asta, de la alţii, de la părintele Rafael. Părintele Sofronie nu mi-a spus însă, pentru că nu l-am întrebat!

Am pierdut destul de mulţi bani tocmai pentru că nu l-am întrebat pe părintele. Credeam că eu hotărăsc acestea. Dacă l-aş fi întrebat, aş fi ştiut totul. Părintele era în coborâre spre nivelul fiecăruia, dar fără a obliga. De aceea nici nu mi-a spus să devin ortodox. Mi-a spus că el nu poate să-mi spună asta, dar că, dacă îmi doresc cu adevărat, aceasta va veni de la sine. Şi, pentru că a simţit lucrul acesta, cu siguranţă s-a şi rugat, dar nu mi-a spus nimic. Şi, pentru rugăciunile lui, am devenit ortodox.

A văzut, de exemplu, că sunt cântăreţ. Mă aflam pe drum spre o conferinţă, unde voiam să şi cânt, iar părintele imediat mi-a spus să îmi aduc chitara în mănăstire. Atunci încă nu erau aşa de mulţi acolo. I-a chemat pe toţi călugării şi pe toate maicile, au făcut un semicerc în jurul meu şi mi-au cerut să le cânt. Şi le-am cântat rock. Prin aceasta, m-am simţit atât de valoros, încât am câştigat o mare încredere în ei şi am văzut că acolo domneşte dragostea. Dacă aş merge pe Muntele Athos şi le-aş propune să le cânt la chitară, mi-ar trânti chitara în cap…

De fiecare dată când veneam în mănăstirea de la Essex, cunoscându-mi povestea şi ştiind cât sunt de sărac sufleteşte, mereu deschidea braţele şi asupra mea se revărsa o mare a dragostei. Simţeam ca un fel de tsunami de dragoste care mă lovea! Şi această dragoste este şi astăzi prezentă în mine. Am stat uneori ore întregi unul în faţa celuilalt, vorbind foarte, chiar foarte puţin. Pentru că nu mai aveam nevoie de cuvinte. Iar dacă astăzi merg la mormântul său – merg poate de patru-cinci ori pe an la Essex – şi îngenunchiez în faţa mormântului său, am senzaţia că-şi scoate braţele şi mă îmbrăţişează cu această dragoste a lui. E cutremurător şi sunt atât de fericit, pentru că aceasta este dragostea lui Dumnezeu şi este nemuritoare! Ea nu este legată de un trup.

Părintele Sofronie a fost iubirea făcută vizibilă, întrupată. Şi era plin de umor. Când l-am văzut prima oară, l-am întrebat de ce este îmbrăcat în negru tot timpul. Acesta a fost tipul de întrebări spirituale pe care i le-am pus la început. Şi ne-am dus la fereastră şi mi-a spus să privesc maşinile care treceau pe drum. Erau Wolkswagen-uri, Fiat-uri verzi, Mercedes-uri negre şi aşa mai departe. Şi m-a întrebat: „Care maşină îţi place mai mult?” „Mercedes-ul negru.” „Vezi, de aceea umblăm şi noi în negru…”

Mi-a plăcut la părintele Sofronie că nu era precum mulţi preoţi – şi ortodocşi, şi catolici, şi chiar budişti – măreţi, spre care trebuie să te întinzi ca să ajungi. El a fost ca şi Hristos, Care S-a coborât la ceilalţi. Dacă n-aş fi simţit acel respect, acea iubire covârşitoare la el, n-aş fi astăzi creştin ortodox.

Cel mai important lucru în creştinism este iubirea.

Întâlnesc foarte des la conferinţele mele mitropoliţi – ieri am fost la Mitropolitul Nicolae al Banatului -, mulţi episcopi, iar eu nu ştiu cum să mă adresez acestor oameni. Şi l-am întrebat pe Mitropolitul Nicolae ieri, cum trebuie să mă adresez, iar dânsul mi-a zis: „Sunt doar fratele tău, şi asta ajunge”. Eu cred că iubirea este mai presus decât respectul. Pentru că din iubirea adevărată vine şi respectul. A trebuit să-i respectaţi pe Ceauşescu, pe Stalin – aţi fost obligaţi să o faceţi. Dar nu v-a putut obliga nimeni să-i iubiţi.

Într-o zi, de pildă, la mănăstirea Essex a venit un vizitator care a luat statuia lui Buddha şi a pus-o la fereastră. Un alt părinte i-a spus părintelui Sofronie că este un lucru exagerat să pui statuia lui Buda acolo, într-o mănăstire. Era stareţul. Iar părintele Sofronie i-a spus stareţului: „Dacă statuia aceasta te deranjează, atunci tu trebuie să pleci, dar omul acesta rămâne.” Pentru părintele Sofronie era mult mai important sufletul acelui om departe de Ortodoxie, decât gesturile sale naive. Aşa am înţeles ce înseamnă dragostea.

Uneori, fiind în cameră cu el, îl întrebam câteodată întrebări stupide. Cu timpul, am început să-l întreb lucruri mai adânci, mai ziditoare. Şi de obicei scriam răspunsurile lui pe bucăţele de hârtie. Dar toate aceste hârtii s-au pierdut… El îmi spunea: Klaus, nu scrie nimic! Duhul Sfânt ţi le va aduce aminte la momentul potrivit. Şi vei găsi în cărţile mele toate aceste lucruri. Deşi am pierdut acele bucăţele de hârtie pe care am scris răspunsurile, totuşi le am acuma, prin Duhul Sfânt, ca într-un fel de fenomen mistic, prin care îmi aduc aminte ceea ce îmi spunea părintele. Timp de zece ani, din 1983 până în 1993, mi-a fost părinte duhovnicesc. Când stătea lângă mine în cameră, simţeam o ploaie de iubire asupra mea.

Nu vreau să mă mândresc, dar am avut o relaţie specială cu Părintele Sofronie. Când a fost pe moarte, în ultima lună de viaţă, nu primea la el oameni mai mult de douăzeci de minute, pentru că era foarte slăbit. Douăzeci de minute pentru episcopi de seamă. Într-o zi, a ieşit din casă şi i-a spus părintelui Zaharia şi părintelui Rafael: Azi am o întâlnire foarte, foarte importantă. Ei i-au spus că niciun episcop nu s-a anunţat, deci cine vine? El a spus: Trebuie să mă întâlnesc cu Klaus. Şi a venit în camera mea şi a rămas nu douăzeci de minute, nici şaizeci, ci două ore! Cei de afară au crezut că murise. Şi am primit atâta iubire, atâta bucurie…

Părintele Zaharia mi-a zis odată că Dumnezeu şi-a luat revanşa asupra diavolului prin mine, că vreme de treizeci şi şase de ani am fost în iad, iar acum am în mine un izvor foarte puternic de iubire faţă de toată lumea, chiar şi faţă de cei care nu mă simpatizează. Sunt foarte recunoscător părintelui Zaharia, părintelui Rafael…

Ortodoxia este un lucru atât de minunat, dacă o iei în serios! Şi Dumnezeu, la fel.

La tine a fost cazul fericit că ai fost primit în felul acesta la Essex. Ce i-ai spune însă unui om care se apropie de Ortodoxie despre dragostea lui Hristos, pentru care preotul nu îşi face, poate, nicicum timp?

A fost mila şi harul lui Dumnezeu că am fost primit aşa… I-aş spune să se ducă în Essex. Acolo e la fel şi acum. Şi l-ar şi primi (râde).

Adevărul este că e greu cu preoţii aceştia care nu au dragoste, ştiu şi eu asta. Dar atunci omul poate să se roage Domnului pentru smerenie, să ajungă să fie el atât de smerit, încât totuşi să meargă la Biserică. E vorba de crucea fiecăruia – şi nu e uşor! Dar există mai multe comunităţi ortodoxe, încât ar putea să meargă să caute mai departe. Sau să-L roage pe Dumnezeu să-l conducă spre cineva în care să aibă încredere.

E foarte greu astăzi să găseşti părinţi duhovniceşti, ştiu asta. Dar cred că dacă suntem serioşi, Dumnezeu ne poate conduce El Însuşi într-un mod foarte bun spre acel duhovnic de care avem, într-adevăr, atâta nevoie.

Spune-ne ceva despre Sfântul Siluan.

El a fost, într-un fel, bunicul meu duhovnicesc. Există o vorbă faimoasă a lui: „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui”. Mi-a luat ani ca să înţeleg acest lucru. Şi părintele Zaharia, şi părintele Sofronie spuneau că nu este un lucru bun să spui aceste cuvinte oricui, pentru că nu sunt pentru oricine. Ţine-ţi mintea în iad înseamnă să te osândeşti întotdeauna. Un om sfânt se consideră un mare păcătos şi se osândeşte neîncetat. Nu este un lucru psihologic. Sfântul Siluan a fost un om duhovnicesc şi lucrurile acestea trebuie luate duhovniceşte. Fiecare dintre noi are o posibilitate diferită de a ne ţine mintea în iad. Cu cât te vei osândi singur mai mult la iad, se va adeveri şi partea a doua: nu deznădăjdui. Părintele Zaharia spunea că e un paradox: cu cât te vei coborî mai jos, cu cât te vei osândi mai jos, cu atât te vei ridica după aceea. Este la fel ca şi cu rugăciunea lui Iisus. Prima dată spui: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu – Îl slăveşti pe Iisus. Nu poţi să spui şi a doua parte – …miluieşte-mă pe mine, păcătosul, dacă nu simţi într-adevăr că eşti un păcătos. Este la fel cu exemplul despre piramidă: trebuie să mergem în jos, nu în sus. Aici este diferenţa faţă de protestantism, care nu are tradiţie, ci doar Scriptura, pe care o interpretează literal, cu mintea lor.

Vă spun o mică poveste de la părintele Rafael, care a fost una dintre importantele pietre de hotar în devenirea mea ca ortodox. Eu la început am fost protestant şi printr-o mişcare protestantă m-am întors la Hristos. Într-o zi citeam un verset biblic dintr-o carte, cu o explicaţie a lui din partea unui pastor protestant. Şi era o explicaţie foarte bună, inteligentă şi profundă. Duminicile, părinţii predicau în biserică. Şi în acea duminică după-masă vorbea părintele Rafael. Eram cam zece oameni care îl ascultau – stăteam de-o parte, părintele Rafael de cealaltă. În mod uimitor, vorbea despre acelaşi verset, pe care îl citisem mai devreme, cu explicaţia pastorului protestant. Şi s-a întâmplat un lucru incredibil. În timp ce părintele vorbea, faţa lui s-a prefăcut în icoana lui Hristos! N-am mai văzut aşa ceva înainte. Am fost foarte mişcat de prezenţa lui Hristos prin acel verset. În acel moment, părintele Rafael era Hristosul viu! Când a terminat, m-am dus la el şi l-am întrebat: „Ce s-a întâmplat? Aţi avut faţa lui Hristos!” Şi el, care este extraordinar de smerit, n-a vrut să audă aşa ceva! I-am scris o scrisoare şi l-am întrebat cum este posibil ca un om să predice şi ceea ce spune să fie un cuvânt viu sau un cuvânt dătător de viaţă? Şi răspunsul a fost…  că părintele Sofronie le-a interzis să predice, înainte de a trăi credinţa. Avem atâţia predicatori protestanţi care predică, dar nu trăiesc ceea ce spun! „Cât timp durează ca să înveţi asta?”, l-am mai întrebat apoi. Şi mi-a răspuns: „Nu mi s-a dat voie să vorbesc şaisprezece ani”.

Deci, aceasta este calea Ortodoxiei. Nu vorbi şi nu predica despre lucruri pe care nu le trăieşti tu însuţi. Acelaşi lucru este valabil şi pentru mine. Eu nu o să vorbesc niciodată despre lucruri care nu sunt în mine. Eu spun că sunt un om fericit, că am dragoste şi puteţi să mă încercaţi. Când îi citesc pe Sfinţii Părinţi, de la primul la ultimul, citesc Scriptura trăită, pentru că am de-a face cu modele. Şi atunci îmi dau seama că vreau să devin ca şi ei. Şi nu pot să găsesc ceva mai bun şi de aceea sunt şi acum ortodox. Asta e tot.

Părintele Rafael a venit odată cu cizmele pline de noroi – pentru că munceau acolo ceva – şi era foarte zâmbitor şi a zis: Acuma le-am biruit pe toate. Şi m-am uitat la el. Şi a zis: Cu excepţia ispitelor. Şi l-am întrebat: Cum de râdeţi tot timpul? Că ei râdeau, de dimineaţa până seara. Şi a spus: Pentru că plângem toată noaptea. Aceasta este înţelepciunea.

În aceşti 25 de ani de când eşti ortodox, nu ai avut dezamăgiri vizavi de Ortodoxie?

Nu! Eu am fost mereu un mare aventurier, iar Ortodoxia este cea mai mare aventură! Să descopăr mereu ce este ea şi ce îmi mai lipseşte mie, citindu-i pe Sfinţii Părinţi, este o permanentă provocare!

Sunt momente în care mi se face frică, dar nu e acea teamă cum îmi era de demoni, ci frică pentru că apare vechiul Adam din mine şi îmi spune: Vai! Va trebui să renunţi la şi mai multe! Dar experienţa mi-a arătat că toate lucrurile la care am renunţat s-au întors în altele mult mai bune asupra mea. Renunţând la unele sau la altele, nu am sărăcit, ci, din contră, am devenit mereu mai bogat.

Când am devenit ortodox, la început, nu posteam deloc. Cred că fiecare dintre ortodocşi ştie că e bine să posteşti. Dar eu nu am întrebat niciodată dacă există aşa ceva, aşa că mi-am mâncat mai departe carnea şi cotletele vinerea, iar preotul care m-a botezat în Geneva nu mi-a spus niciodată că nu se face aşa, fiind sigur că eu ştiu asta. Dar eu chiar nu ştiam! Abia prin Nickica am aflat… Am rămas bulversat, mai ales că eu mănânc aşa de bucuros cotlete! Şi m-am gândit: Hopa, urmează să pierd ceva… Dar, între timp, observ că e o treabă bună. Nu e mereu uşor, dar e asceză. Există şi nişte minuni ale lumii, cum e Nickica, care pot să facă treburile acestea fără nicio problemă, dar ei sunt îngeri… Azi, de exemplu, toată dimineaţa mi-au fugit ochii la salamul care era pe masă… Dar nu! Am hotărât: carne chiar nu mănânc! Acum mă ţin de post. Şi la sfârşitul perioadelor lungi de post, înainte de Crăciun sau de Paşti, am senzaţia că aş putea să continui toată viaţa aşa, pentru că mă obişnuiesc cu mâncarea de post…

Douăzeci de ani, ortodox fiind, m-am uitat la televizor. Simţeam nevoia să văd fiecare concurs de Formula 1, fiecare meci de tenis, iar dacă cineva mi-ar fi spus că acestea sunt lucruri lumeşti, care îmi usucă sufletul – când părea, din contră, aşa de antrenant să văd un meci de fotbal în timpul campionatului sau care partid politic câştigă alegerile, wow! – sau să nu mă mai uit, atunci i-aş fi întors spatele şi i-aş fi spus să dispară, că nu are ce să-mi spună! Televizorul era important pentru mine. Apoi, prin vizitele în Essex, am observat ce pierdere de timp este asta. Dar tocmai – prin experienţă, nu prin morală! Iar astăzi, de exemplu, mi-ai putea pune un televizor în faţă şi nu mi-ar veni ideea să-l deschid. Când sunt în turnee, mă aflu adesea în hoteluri şi acolo sunt televizoare, dar niciodată nu le-am deschis. Pur şi simplu e ceva ce nu mă mai priveşte! Mi-e indiferent azi cine câştigă Formula 1 sau Campionatul Mondial! Mă ajută pe mine spiritual cu ceva aceasta? Sau chiar trebuie să ştiu care partid politic a câştigat alegerile? Pentru că fie că e de dreapta, fie că e de stânga, toţi mint. Adevărul oricum nu ni-l spun…

Iar ceea ce trebuie să ştiu, ştiu deja, nu trebuie să aflu de la televizor. Furturi de avioane, erupţii vulcanice, alunecări de teren, atentate în Afghanistan şi în Irak – la televizor sunt mereu aceleaşi lucruri, doar locul şi timpul se schimbă, conţinutul e mereu acelaşi. Şi atât de prost nu sunt, încât să mă uit iarăşi şi iarăşi la acelaşi lucru. În loc de asta, fac ceea ce face şi Biserica: în fiecare Liturghie, mă rog pentru conducătorii politici, pentru preoţi, episcopi, patriarhi. Şi iau rugăciunea foarte în serios! Am văzut câtă suferinţă există în lume!

Şi atunci ajungem la punctul în care era Sfântul Siluan, acela de a te ruga pentru lume şi de a purta crucea ei. Pentru că eu nu pot să schimb lumea. Iar unde pot să schimb ceva, îmi va arăta Dumnezeu! Şi am făcut asta: am văzut sărăcia şi oamenii bolnavi de SIDA din Kenya, am construit un centru de ajutorare, am ridicat o şcoală – totul din banii mei. Am mai făcut un centru de ajutorare pentru România, Bulgaria, Serbia, unde sunt oameni săraci… Trimit bani acestora. Deci posibilităţile mele le duc până la capăt. Iar dacă vreodată I se va părea Domnului că e bine să joc la loto şi să mai câştig încă 5 milioane, atunci îmi va arăta şi cum să administrez acei bani pentru El. Eu nu mai sunt, deci, un proprietar al banilor, nu mai sunt decât un administrator al lor. Şi am făcut marea descoperire că tot ceea ce dăruiesc mă face mai bogat, pe când tot ceea ce păstrez mă face mai sărac…

Cum vezi însă iniţiativa înfiinţări unor canale de televiziune ale Bisericii, care să deservească publicul ţintă al credincioşilor? Dacă ar fi să punem în balanţă avantajele şi dezavantajele unor asemenea perspective media, merită să faci câte un pogorământ şi să mai deschizi din când în când televizorul?

Da! Până la urmă, şi eu mai apar la televizor. Şi şi tu (râde). Dacă tot există aceste mijloace, haideţi să le folosim pozitiv! Şi aş putea chiar să enumăr şi câteva filme de Hollywood, care sunt inspirate şi pot să trezească credinţa.

Aparatul în sine nu este rău, dar trebuie în duh să vedem şi să putem distinge: asta rămâne, asta nu…

Telecomanda este rea…

Vin la mine oameni care îmi spun: Bărbatul meu e însurat cu televizorul… Sau: Soţia mea e căsătorită cu televizorul. Televizorul destramă familii, pentru că taie dialogul. Aş spune că 85% din programale de la televizor sunt satanice, sunt nişte gunoaie, pentru că nasc în oameni îndoieli, distrug încrederea, şi atunci nu mai există dialog. Ele ne spun ceea ce trebuie noi să gândim. De aceea, astăzi pot să spun cu deplină certitudine că nu eu mă uit la televizor, ci televizorul se uită la mine. E o relaţie inversă.

Am discutat despre asta şi cu părintele Rafael. E acelaşi lucru ca şi cu demonii: ei au existenţă, dar nu fiinţă. Vezi diferenţa. E doar realitate virtuală! Aşa cum şi mâncarea noastră se transformă, încet-încet, în realitate virtuală. Satana scoate viaţa din tot, din fructe, din mâncare, din mintea noastră şi o schimbă cu o realitate virtuală. Un bun exemplu este cel al desenelor animate grozave, care se fac la Hollywood şi care par atât de reale… Dar fiecare nouă descoperire ne aduce mai aproape de această lume virtuală, şi nu de viaţa adevărată, care este Hristos.

Există multe cazuri, când copiii văd tot felul de desene animate cu ritualuri şi practici magice, oculte şi chiar cunosc un caz când o fetiţă a mers şi şi-a înjunghiat fratele pentru că aşa a văzut la televizor. Dacă astăzi mergi prin Elveţia, vezi că toţi oamenii au căşti, mp3-uri şi se umplu zi şi noapte cu acest gen de lucruri, cu jocurile pe calculator. Nu mai e nimic pentru Dumnezeu, totul e virtual. Sunt atât de răspândite acestea, încât e uşor să-l manipulezi pe om şi prin supraveghere, prin camere video, ceea ce înseamnă că Antihristul a venit de mult, chiar dacă nu încă în persoană. Dar terenul este pregătit…

Ce face Hristos în toată perioada asta?

El merge prin Klaus Kenneth, Romeo şi prin noi toţi prin lume şi spune: Vedeţi, oameni buni, că în faţa voastră nu e decât o lume virtuală. Aveţi existenţă, dar nu viaţă, primiţi surogate… Veniţi la Mine, unde e viaţa adevărată şi bucuria adevărată şi veşnică.

Faptul că lumea aceasta virtuală este aşa de răspândită o vedem în fiecare clipă şi chiar discutam şi cu părintele Rafael şi spuneam că, în Germania, un televizor costa acum nu ştiu câtă vreme foarte mulţi bani, iar acum cu 500-600 de euro îţi cumperi un televizor cât o jumătate de dulap, tocmai ca să se substituie mult mai uşor viaţa reală. Şi, atunci, prin televizor, internet, mp3, jocuri, oamenii nu mai trăiesc în realitate.

Iar www – world wide web – este în ebraică 666. Mi-a povestit părintele Rafael. După cum spuneam, Antihristul este deja în mijlocul nostru, nu mai trebuie decât să apară şi în persoană. Eu mi-l imaginez întotdeauna ca o combinaţie între preşedintele american şi Papa, pentru că unul are putere militară foarte mare, iar celălalt putere spirituală. Însă când a fost ales încă o dată Bush, am răsuflat uşurat, pentru că mi-am dat seama că aşa un idiot nu poate să fie Antihristul! Asta ar fi fost cea mai mare culme, a tuturor timpurilor!

Într-o exprimare ceva mai plastică, L-ai căutat atât de mult pe Dumnezeu, încât, culmea, ai dat abitir de dracu. Când ai aflat că există diavolul?

Pe diavol l-am văzut încă în fiecare privire din ochii mamei mele, atunci când mă privea, copil fiind. Astfel, foarte devreme am făcut deja cunoştinţă cu acest diavol; la 6 sau 7 ani plecam noaptea în cimitire şi mă jucam cu cadavrele şi astfel mi-am dăruit viaţa diavolului şi el m-a lăsat să merg mai departe. Şi mai târziu aveam să-mi dau seama că de fiecare dată când intram în contact cu un demon, rămâneam fără suflare.

Iar când am ajuns în Thailanda, am avut întâlnirile demonice foarte concrete, fizice, îi vedeam! Veneau ca nişte aburi prin perete. Mă adânceam în meditaţie şi ei luau fiinţă în faţa mea. Ochii îmi erau deschişi, îi priveam! La un moment dat m-a cuprins o asemenea groază, încât m-am îmbolnăvit; m-am îmbolnăvit de dureri de cap, de spate!.. Aveam senzaţia că o să-mi pocnească ochii în cap.

Atunci când Hristos ne spune să ne umplem de Duhul Sfânt şi să ne rugăm neîncetat, o spune tocmai pentru a ne feri de aceste experienţe demonice.

Diavolul din perioada de dinainte de convertire este acelaşi cu cel care te tot urmăreşte după convertire?

Da, da, e acelaşi! Diavolul e mereu acelaşi! Diavolul e mereu substitut, e mereu virtual. Viaţa e întotdeauna numai în Hristos. Chiar El spune aceasta, încă de la început: Eu sunt! Pe icoane scrie O şi ON, ceea ce înseamnă – Eu sunt – în greacă. Iar diavolul ar spune: Eu exist. Dar nu e viaţă! E mereu substitut! Şi oamenii nu observă aceasta. Pentru că satana îi păcăleşte…

Există o vorbă veche, care spune că diavolul nu e atât de periculos pentru că e viclean, ci pentru că e bătrân şi cunoaşte multe…

Eu cred că e periculos pentru că a reuşit să-i convingă pe oameni că el nu există. Şi părintele Rafael mi-a spus că diavolul cel mai activ e în Biserică. A făcut un mare pas diavolul atunci când a reuşit să intre în Biserică. Iar de aici lucrurile nu mai sunt amuzante…

Convorbire realizată de Romeo Petraşciuc şi Raluca Toderel

fragment din cartea Călător pe pământ românesc. Convorbiri. File de jurnal – Klaus Kenneth