Apel către tineri și familile tinere.
Ca epilog al acestei scurte prezentări, permiteţi-ne să examinăm problema: cine sunt cei care propun traducerea textelor liturgice?Este sigur că printre aceste persoane există destui, clerici, teologi, părinţi, care exprimă o agonie reală, o durere sinceră pentru faptul că tinerii se găsesc asediaţi într-un talmeş-balmeş de probleme existenţiale şi cotidiene, fără să poată să dobândească soluţii de la Biserică, tocmai pentru că nu o simt şi nu o recunosc ca mamă a lor, tocmai pentru că nu se hrănesc cu laptele vieţii liturgice.Înţelegem deci că această agonie conduce la propunerea de a se încerca folosirea în cult a textelor traduse în neogreacă. Acestor oameni am dori să le spunem cu multă dragoste şi respect că trebuie să fim foarte atenţi şi cumpătaţi în faptele noastre, refuzând să acceptăm tentaţia soluţiilor uşoare, cu atât mai mult cu cât acestea nu conduc nicăieri.Îi ascultaţi pe tineri că justifică distanţa pe care o păstrează faţă de Biserică prin afirmaţia că nu înţeleg ce se spune acolo.
Copiii nu dau un răspuns mincinos. Dau însă un răspuns facil. Să îi vedem pe aceeaşi copii care protestează împotriva dificultăţii limbii liturgice, ce fel de muzică ascultă şi iubesc?Majoritatea lor zdrobitoare, din primii ani ai ciclului primar, preferă să urmărească diferite curente muzicale pe care scena muzicală globalizată le plasează în fiecare colţ al pământului.
Cântece pe ritmuri şi sunete străine şi mai ales pe versuri străine, în engleză, franceză, italiană (uneori şi în alte limbi încă mai extravagante), există pe mp3-urile pe care le poartă continuu la urechi. Nu înţeleg ceea ce ascultă, însă le place să le asculte şi cred că aceasta este muzica lor, pentru că unii i-au convins de acest lucru.Ceea ce n-am reuşit este să îi convingem pe copii că Biserica este mama lor şi nu mama lor vitregă. Aceasta este lupta pe care trebuie să o dăm. Căldura şi afecţiunea pieptului matern venim să le mărturisim tinerilor.
Scopul nostru nu este să le facem reduceri, ca să ne prefere pe noi. Nu intenţionăm să râdem de ei prin deschideri goale de conţinut, prin lozinci de tipul „haideţi, toate sunt uşoare”.Înseşi exigenţele vieţii sau, mai bine spus, înseşi exigenţele tinerilor ne vor dovedi mincinoşi. Ca omul să-şi găsească adevăratul sine nu este ceva uşor şi simplu, presupune efort, trudă şi o conştiinţă de sine smerită. Aşa se eliberează omul.
Însă printre cei care propun folosirea în cult a textelor liturgice traduse există din nefericire şi unii care îi folosesc pe tineri şi dificultatea lor de a se integra în viaţa Bisericii, ca să promoveze în lumea contemporană propria lor perspectivă asupra Bisericii.
Perspectiva aceasta anunţă public „sincronizarea” Bisericii. Ce înseamnă asta? Biserica este datoare să se adapteze la comandamentele timpurilor.
În epoca inovaţiei, credinţa nu doar că nu este necesară, ci chiar face impresia că este periculoasă. Biserica, la cei peste 2000 de ani ai istoriei ei, îi face pe oameni persoane libere, gata să-şi jertfească viaţa pentru adevăr şi dreptate, pentru că, pentru creştin, în spatele tuturor acestora este ascuns Dumnezeu.
Acest model de om nu este compatibil cu condiţiile epocii noastre. Omul cu adevărat liber este periculos pentru sistem, în esenţă el reaminteşte permanent sistemului relativitatea sa.
De aceea, Biserica este efectiv prigonită în lumea occidentală în cadrele legalităţii şi ale democraţiei. Ceea ce i se cere este să se adapteze la epocă oferind servicii religioase particulare oricui solicită şi lucrare filantropică celor pe care sistemul îi aruncă în afară. Ceea ce i se cere este să îşi renege sinele, să înceteze de a transforma lumea în Împărăţia lui Dumnezeu.
Unii chiar consideră că este nedrept să afirmăm că există în Biserică persoane care încuviinţează aceste ordine ale culturii dominante.
Vă rog însă să fim atenţi la contradicţia care se promovează în acţiunile acestor persoane. Declară pe de o parte agonia lor în faţa îndepărtării tinerilor de Biserică şi nu doar că propun, ci şi au pus în practică, fără nici o hotărâre sinodală (condiţiile lor democratice, pentru ei înşişi, nu sunt necesare) folosirea textelor liturgice traduse. De ce? Ca tinerii să înţeleagă ceea ce îi învaţă Biserica.
Pe de altă parte, în timp ce fac experienţe în ale cultului, propun eliminarea caracterului mărturisitor al orei de religie, de parcă aceste puţine ore de învăţătură care le-au mai rămas copiilor, nu ar fi necesare şi nu ar contribui la înţelegerea învăţăturii Bisericii şi la aprofundarea cuvântului liturgic.
Sunt aceleaşi persoane care apar în media drept vocile conciliante şi mature din Biserică, care se arată că înţeleg „cu generozitate” de ce trebuie să fie scoase sfintele icoane din clasele şcolilor, acelea care sunt indignate de faptul ca copiii să fie duşi la Biserică de către şcoală, deoarece se creează dezordine şi gălăgie în Sfânta Biserică. Acelea care au fost entuziasmate de interzicerea prezenţei preotului în şcoală şi a spovedirii elevilor, acelea care găsesc că rugăciunea de dimineaţă din şcoli este lipsită de sens şi propun înlocuirea ei cu o poezie, aceleaşi sunt care atunci când s-a stabilit caracterul obligatoriu al lecţiei de greacă veche în şcoli au replicat cum că sunt prea solicitaţi copiii.
În toate aceste situaţii, cum se exprimă agonia lor faţă de îndepărtarea tinerilor de Biserică şi de cult? Pe cine de fapt batjocoresc? Pe cine altcineva, dacă nu chiar pe tinerii înşişi, pe care îi folosesc, fără respect, fără ruşine, fără dragoste, numai şi numai pentru a câştiga simpatia stăpânitorilor?
În sfârşit, să nu se ascundă în spatele tinerilor, să nu mai tulbure apele cu deşertăciuni impresionante şi să pună direct problema care îi preocupă într-un dialog bisericesc: cum doresc Biserica în noul mileniu.
De ce nu o fac? Poate pentru că ştiu că şi acele puţine persoane care discută cu ezitare subiecte precum folosirea textelor liturgice traduse, le vor întoarce spatele.
Limba noastră liturgică şi tinerii IPS Serafim, Mitropolitul Pireului
