Cinci dintre motivele cel mai des întâlnite pentru care un crestin crede în reîncarnare sunt următoarele:
1. faptul că se îndoieste că Biserica detine adevărul de credintă si că învătătura Bisericii este în întregime fără greseală;
2. faptul că nu este constient de păcatul ereziei căreia i se face părtas;
3. faptul că i se pare că a găsit în Sfânta Scriptură dovezi privitoare la reîncarnare;
4. faptul că nu găseste o explicatie mai potrivită pentru suferintele unui număr foarte mare de oameni decât aceea că acestia suportă consecintele propriilor greseli din vietile anterioare;
5. faptul că o credintă conform căreia oamenii au sansa de a-si îndrepta greselile într-o viată viitoare i se pare mai potrivită cu învătătura Dumnezeului care îi iubeste pe oameni decât credinta într-un Dumnezeu pedepsitor care îi osândeste pe oameni la chinuri vesnice.
Este evident că multi dintre cei care se află în diferite rătăciri nu sunt constienti că au o credintă diferită de cea pe care a propovăduit-o Hristos, sau nu consideră că îndoiala pe care o au fată de unele puncte din învătătura Bisericii are consecinte grave.
Nimeni nu poate nega că dacă ar avea de ales între un Dumnezeu care îi mântuieste pe toti oamenii si un Dumnezeu care primeste în frumusetile raiului numai o mică parte dintre oameni, iar pe ceilalti îi trimite în iad, l-ar alege pe primul. Nimic nu este mai clar în Noul Testament decât imaginea Fiului lui Dumnezeu care a primit moartea jertfelnică din dragoste pentru oameni. Ar putea fi Hristos atât de aspru încât să nu Îsi reverse mila Sa iubitoare si asupra celor din iad?
La o astfel de întrebare nu este bine să se dea un răspuns pripit. Dacă omul poate da răspunsuri exacte despre lucrurile pe care le-a făcut el însusi, în ceea ce priveste problema sufletului după moarte lucrurile îl depăsesc. Omul nu este Dumnezeu ca să stie cum este mai bine, si de aceea nu îi rămâne decât să primească lucrurile asa cum le-a lăsat Dumnezeu. Este de netăgăduit faptul că dacă Dumnezeu ar fi putut să îi mântuiască pe toti oamenii, atunci ar fi făcut-o si iadul s-ar fi golit pe loc.
Dumnezeu i-a creat pe oameni astfel încât să ajungă cu toti în rai, dar omul a ales păcatul. Si dacă Dumnezeu i-a lăsat această libertate, înseamnă că nu putea fi altfel. Dumnezeul Bisericii nu este un Dumnezeu capricios care se joacă cu destinele oamenilor, care alege să îi bucure sau să îi chinuiască în vesnicie. Dacă Dumnezeu l-a creat pe om în asa fel încât să aibă libertatea de a alege păcatul si de a suporta consecintele sale, înseamnă că asa este mai bine (chiar dacă nu ne este dat nouă a întelege de ce este asa).
Faptul că Dumnezeu ne-a făcut liberi arată că avem putinta de a nu Îl asculta, că avem putinta de a ne îndepărta de El. Este greu de înteles pentru mintea omenească de ce Dumnezeu nu este mai putin aspru în încercarea de a-l convinge pe om să I se supună, de ce nu găseste mijloace pentru a-i mântui pe toti oamenii.
Dumnezeu, Cel care cunoaste toate tainele vietii omenesti, nu a vrut ca omul să îi fie rob. Dumnezeu nu l-a creat pe om pentru că ar fi avut nevoie de ceva, pentru că ar fi vrut să fie slujit. Atotputernicul Dumnezeu l-a creat pe om din dragoste, pentru ca omul să se poată bucura în vesnicie de comuniunea cu El. Ori bucuria, ca si dragostea, nu se pot manifesta decât într-un suflet liber. Nimeni nu poate descoperi vreun medicament care să bucure sufletul, si nici vreun drog care să nască în suflet sentimente de dragoste adevărată.
Dacă sufletul nu vrea să se deschidă fată de Dumnezeu, el trebuie să îsi asume consecintele acestei alegeri. Dumnezeu nu are cum să mântuiască pe nimeni cu forta. Dar în acelasi timp El încearcă toate mijloacele pentru a ne mântui. Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a murit pe cruce pentru păcatele noastre, vădind dragostea Sa pentru neamul omenesc. Este rândul oamenilor să răspundă dragostei arătate de Dumnezeu. Si în functie de acest răspuns îi asteaptă fericirea sau osânda vesnică.
Cei care vor să creadă în mântuirea tuturor, atât a celor cu viată curată cât si a celor care au murit nepocăiti (conceptie denumită apocatastază), se află în contradictie cu învătătura Sfintei Scripturi.
Această teorie condamnată de Biserică s-a răspândit totusi în secolul XX peste tot unde iubirea patimilor a fost mai puternică decât iubirea virtutii. Un observator al mediului protestant, Richard J. Buckham, constata că „până în secolul al XIX-lea aproape toti teologii crestini au sustinut realitatea chinului etern în iad… (pentru ei era) o parte la fel de indispensabilă a credintei crestine universale ca si doctrina despre Treime si Întrupare. Începând cu 1800, situatia s-a schimbat în întregime, si nici o învătătură traditională nu a fost abandonată pe scară atât de largă ca cea despre pedeapsa eternă. Sustinătorii ei printre teologii de astăzi sunt mai putini ca niciodată înainte… Printre cei mai putin conservatori, salvarea universală, fie ca sperantă, fie ca dogmă, este acum atât de larg acceptată încât multi teologi o presupun fără să mai caute dovezi” [10;44].
Iată un fragment din descrierea unei slujbe a charismaticilor: „Într-o seară am predicat despre iad. Peste tot oamenii au izbucnit în râs. Cu cât le vorbeam mai mult despre iad, cu atât râdeau mai mult.” [49;41]; (chiar dacă râsul patologic este specific charismaticilor, ironizarea învătăturii despre iad este prezentă în multe dintre grupările „crestine”).
Observând în lumea occidentală o largă răspândire a conceptiei mântuirii colective (iadul nefiind considerat vesnic), putem vedea în ea o primă treaptă pentru acceptarea teoriei reîncarnării. Iată de ce gândirea new-age-istă se foloseste atât de insistent de generoasa idee a mântuirii tuturor, mult mai aproape de inimile celor care văd în ea izbăvirea de suferinta vesnică.
Biserica Ortodoxă nu a preferat si nu preferă nimic adevărului. Chiar dacă uneori adevărul este asemenea unei doctorii amare, el este singurul care duce la mântuire. Învătătura despre apocatastază a fost condamnată de mai multe ori de-a lungul istoriei: „Dacă cineva învată sau cugetă că pedeapsa demonilor si a oamenilor păcătosi nu va fi vesnică, ci va avea un sfârsit, si că atunci va avea să urmeze o restabilire a tuturor în fericire, să fie anatema” [61;162]. Sinodul ce a avut loc la Constantinopol în 543 a hotărât: „Dacă cineva crede în fabuloasa preexistentă a sufletelor si în acea condamnabilă restaurare (apocatastază), adică restabilirea tuturor lucrurilor cum erau la început, să fie anatema” [61;162].
Conceptia despre reîncarnare este strâns legată de cea despre preexistenta sufletelor. Biserica învată că sufletele omenesti nu au fost create de la începutul lumii sau că ar fi „scântei divine”, părticele de dumnezeire. Sufletul fiind creat de Dumnezeu nu poate să fie o parte desprinsă de Creator. Asa cred numai cei care confundă creatia cu Creatorul si sustin vechile idei panteiste.
Dumnezeu a rânduit ca sufletul să existe din aceeasi clipă în care apare si embrionul uman în care se va sălăslui. Astfel, fătul creat este rod al dragostei părintesti, nefiind posibilă existenta unui suflet care are libertatea de a se întrupa (si nici măcar de a exista) independent de părinti.
Atât în teoria reîncarnării cât si în cea a preexistentei sufletului se poate observa foarte usor o implicatie directă: dacă sufletul există independent de părinti, si de-a lungul mai multor vieti fiecare suflet a avut mai multe perechi de „părinti”, unicitatea relatiei părinte-copil dispare. Odată cu ea dispare fundamentul dragostei dintre părinti si copii, dragoste care stă la baza familiei. Dacă în societatea hindusă anumite traditii foarte puternice mentineau strânsă legătura dintre părinti si copii, chiar dacă acestia credeau în reîncarnare, în societatea contemporană, refractară fată de orice formă de traditionalism, credinta în reîncarnare generează puternice conflicte între generatii, tinerii căutând cu orice pret să îsi manifeste independenta fată de cei pe care nu îi mai recunosc drept părinti în adevăratul sens al cuvântului.
Bineînteles că nu implicatiile sociale ale acestei credinte orientale sunt cele mai grave, ci cele duhovnicesti. Cel ce crede în reîncarnare nu recunoaste învătătura Bisericii despre Judecata sufletelor si despre Învierea mortilor. Pentru că totusi foarte multi oameni cred că au găsit în Sfânta Scriptură dovezi despre reîncarnare, si implicit neagă că s-ar afla în rătăcire, să ne oprim putin asupra textelor de Dumnezeu inspirate.
„Vine ceasul în care toti cei din morminte vor auzi glasul Lui, si vor iesi cei ce au făcut cele bune, spre învierea vietii, iar cei ce au făcut cele rele, spre învierea osândirii” (Ioan 5, 28-29).
„Iar dacă se propovăduieste că Hristos a înviat din morti, cum zic unii dintre voi că nu este înviere a mortilor? Dacă nu este înviere a mortilor, nici Hristos n-a înviat. Si dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică si credinta voastră. (…) Dar acum Hristos a înviat din morti, fiind începătură (a învierii) celor adormiti. Că de vreme ce printr-un om a venit moartea, tot printr-un om si învierea mortilor. Căci precum în Adam toti mor, asa si în Hristos toti vor învia.” (I Cor. 15, 12-22).
„Dar va zice cineva: Cum înviază mortii? Si cu ce trup au să vină? Nebun ce esti! Tu ce semeni nu dă viată, dacă nu va fi murit. Si ceea ce semeni nu este trupul ce va să fie, ci grăunte gol, poate de grâu, sau de altceva din celelalte (…). Asa este si învierea mortilor: se seamănă (trupul) întru stricăciune, înviază întru nestricăciune” (I Cor. 15, 36-42).
„Mortii Tăi vor trăi si trupurile lor vor învia” (Isaia 26, 19). „Eu stiu că Răscumpărătorul meu este viu si că El, în ziua cea de pe urmă, va ridica iar această piele a mea ce se destramă” (Iov 19, 25).
Considerăm potrivită pentru încheierea acestui mănunchi de citate scripturistice reproducerea unei afirmări clare a învierii, care poate fi găsită de oricine vrea să înteleagă învătătura biblică despre acest subiect: „Fost a mâna Domnului peste mine si m-a dus Domnul cu Duhul si m-a asezat în mijlocul unui câmp de oase omenesti, si m-a purtat împrejurul lor; dar iată oasele acestea erau foarte multe pe fata pământului si uscate de tot. Si mi-a zis Domnul: „Fiul omului, vor învia oasele acestea?” Iar eu am zis: „Dumnezeule, numai Tu stii aceasta”. Domnul însă mi-a zis: „Prooroceste asupra oaselor acestora: Iată Eu voi face să intre în voi duh si veti învia. Voi pune vine pe voi si carne va creste pe voi; vă voi acoperi cu piele, voi face să intre în voi duh si veti învia si veti sti că Eu sunt Domnul”. Proorocit-am deci precum mi se poruncise. Si când am proorocit, iată s-a făcut un vuiet si o miscare si oasele au început să se apropie, fiecare os la încheietura sa. Si am privit si eu si iată erau pe ele vine si crescuse carne si pielea le acoperea pe deasupra, iar duh nu era în ele. Atunci mi-a zis Domnul: „Fiul omului, prooroceste duhului, prooroceste si spune duhului: Asa grăieste Domnul Dumnezeu: Duhule, vino din cele patru vânturi si suflă peste mortii acestia si vor învia!” Deci am proorocit precum mi se poruncise si a intrat în ei duhul si au înviat si multime multă de oameni s-au ridicat pe picioarele lor.” (Iez. 37, 1-10)
Citatele de mai sus sunt foarte explicite si sunt suficiente pentru cei care vor să afle învătătura biblică despre viata de după moarte si să găsească dovezi împotriva teoriei reîncarnării.
Nimic nu este mai potrivnică acestei rătăciri decât Învierea lui Hristos. Totusi, dusmanii adevărului nu s-au sfiit să denatureze textul biblic pentru a-si apăra ideile. Cele mai cunoscute pasaje pe care le invocă ei sunt cele privitoare la Sfântul Ioan Botezătorul – pe care îl consideră reîncarnarea Sfântului Prooroc Ilie, si la omul orb din nastere, despre care ucenicii L-au întrebat pe Hristos: „Învătătorule, cine a păcătuit: acesta sau părintii lui, de s-a născut orb? (răspunsul la o asemenea întrebare poate să clarifice problema reîncarnării – n.n.) Iisus a răspuns: Nici el n-a păcătuit, nici părintii lui, ci ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu.” (Ioan 9, 2-3)
Din acest pasaj, ereticii trag concluzia că omul s-a născut orb din cauza unor păcate săvârsite într-o viată anterioară. Dar dacă aceasta ar fi fost situatia, atunci Hristos ar fi răspuns simplu: „Omul acesta suferă din cauza păcatelor din viata pe care a trăit-o mai înainte.” Fiul lui Dumnezeu nu a mintit niciodată, nu avea de ce să tăgăduiască adevărul; El S-a întrupat tocmai pentru a le împărtăsi oamenilor tainele mântuirii.
Ne oprim acum asupra celui mai controversat pasaj referitor la această problemă, permanent invocat de fanii teoriei reîncarnării; cel privitor la Înainte Mergătorul Domnului, Sfântul Ioan Botezătorul: „Adevărat zic vouă. Nu s-a ridicat între cei născuti din femeie unul mai mare decât Ioan Botezătorul. (…) Si dacă voiti să întelegeti, el este Ilie, cel ce va să vină…” (Matei 11, 11-14).
Textul este scurt si precis. „Cine poate contesta că Sfântul Ilie s-a reîncarnat în Ioan Botezătorul? Cum răstălmăceste Sfânta Traditie, care neagă reîncarnarea, aceste cuvinte ale lui Hristos?” – se întreabă credinciosii murdăriti de noroiul rătăcirii.
Dacă într-un singur fragment din Noul Testament s-ar găsi referiri favorabile teoriei reîncarnării, atunci ar fi clar că învătătura Bisericii este potrivnică adevărului. Dar înainte de a ne pripi să afirmăm asa ceva, să vedem dacă poate fi sustinută teoria reîncarnării prin citatul anterior. În primul rând, înainte ca Sfântul Ilie să se poată reîncarna, el trebuia să moară. Nu găsim nici o referire în Sfânta Scriptură privitoare la moartea Sfântului Ilie. Găsim în schimb descrierea ridicării sale la cer, într-un car tras de cai de foc (în IV Regi 2, 11). Presupunând totusi că Sfântul Ilie s-ar fi reîncarnat în Sfântul Ioan Botezătorul, înseamnă că pe Muntele Tabor, când în fata celor trei ucenici ai Săi Hristos S-a schimbat la Fată, trebuia ca alături de Sfântul Prooroc Moise să îl vadă pe Sfântul Ioan Botezătorul, si nu pe Sfântul Ilie. Doar Sfântul Ioan, fiind mai mare decât toti cei născuti din femeie, era mai mare si decât Sfântul Ilie, si nu avea de ce să îsi ascundă identitatea. Doar el Îl botezase pe Hristos. Si dacă în ultima reîncarnare fusese Sfântul Ioan, nu avea cum să se arate ca Ilie.
Sfânta Traditie explică pasajul scripturistic de mai sus prin faptul că Mântuitorul a spus despre Sfântul Ioan Botezătorul că este Ilie, arătând astfel harisma profetiei si puterea propovăduirii adevărului cu care a fost înzestrat, vrând să îi convingă pe ucenici de importanta mesajului Înainte-Mergătorului.
Cei care cred că au găsit în pasajul despre Sfântul Ioan dovada reîncarnării nu mai au cum să nege faptul că s-au înselat. Asa se înseală toti cei care, fără a citi cu atentie cuvintele Evangheliei, se grăbesc să interpreteze anumite fragmente după propriile cugete, sau mai bine zis după cum îi insuflă diavolul. Acestia însă nu vor să cunoască învătătura Sfintei Scripturi, ci numai să găsească în ea argumente pentru propriile rătăciri. Căci dacă ar vrea să se împărtăsească de adevărul Evangheliei, atunci ar întelege că fiecare om are de trăit pe pământ o singură viată, si că toti mortii vor învia.
Cu mult mai gravă este rătăcirea celor care cred în reîncarnare atunci când sunt preoti, si când încearcă să găsească anumite puncte de legătură între această erezie si învătătura Bisericii. Este foarte mic numărul clericilor ortodocsi (sau mai bine-zis ex-ortodocsi) molipsiti de acest virus. Dar în ceea ce priveste clericii catolici, situatia este mai gravă. Deschiderea are loc la mai multe nivele, de la cel al cochetării cu această idee până la cel al justificării teologice. Din clipa în care se acceptă posibilitatea reîncarnării, chiar numai ca o ipoteză demnă de luat în seamă, ne aflăm departe de predaniile Sfintilor Părinti; si ne aflăm aproape de cel care seamănă îndoiala, de diavol…
„Problema pe care Biserica o are în privinta reîncarnării este că, potrivit cu această doctrină, unicitatea persoanei pare eliminată, deoarece la fiecare nouă nastere eul devine un alt individ care nu-si mai aminteste nimic despre cel precedent, afirma părintele Andreas Resch de la Academia Alfonsiană din Roma. Rămâne atunci să ne întrebăm care este nucleul autentic al personalitătii: trupul sau sufletul care trăieste în el? Mai este apoi încă o problemă: reîncarnarea prevede la sfârsit un fel de reînviere, pentru că parcurgând drumul renasterilor eu mă eliberez de necesitatea de a mă mai reîncarna si intru în absolut. În felul acesta se înlătură, într-un anumit sens, mediatiunea lui Hristos, întrucât omul se mântuieste prin reîncarnare, adică prin sine însusi, nemaiavând nevoie de nimeni.
Acestea sunt problemele; ne-am putea întreba însă dacă reîncarnarea nu poate fi pusă în armonie cu Biserica catolică interpretând-o ca pe un fel de desăvârsire, în întelesul pe care noi, catolicii, îl dăm Purgatoriului, care printre altele înseamnă tocmai desăvârsire. (…) Personal sunt interesat de problema reîncarnării, întrucât foarte multi oameni din lume cred în ea: e vorba de milioane de persoane, si noi trebuie să ne aflăm în dialog cu ele, pentru a încerca să ne recuperăm credintele comune, care sunt mai numeroase decât credem” [29;108].
Si încă o pozitie asemănătoare, apartinând purtătorului de cuvânt al Arhiepiscopului anglican din Canterbury: „Acesta nu este un subiect asupra căruia există păreri crestine oficiale. Asa cum probabil stiti, cu mult timp în urmă Biserica a respins orice idee despre reîncarnare. De atunci, nu au apărut dovezi care să impună reconsiderarea acestui subiect. Sunt sigur că, dacă vor apărea astfel de dovezi, acestea vor fi luate în discutie; dar, pentru moment, cele care există trebuie puse cel putin, în categoria „nedovedit”” [32;155].
Iată două idei interesante, specifice lumii occidentale: chiar dacă Biserica s-a pronuntat cu timp în urmă împotriva unor erezii, astăzi nu mai există „păreri oficiale” privitoare la acestea; si dacă vor apărea dovezi care să contrazică învătătura Bisericii, aceasta ar putea fi ajustată.
O astfel de abordare a problemei este caracteristică celor care s-au îndepărtat de Sfânta Traditie. În numele găsirii unei punti către milioanele de oameni aflati în rătăcire, în numele găsirii unor îndoielnice „credinte comune”, se deschid usile rătăcirii. Iar acestor milioane de oameni diavolul le-a furnizat o grămadă de dovezi favorabile reîncarnării, dovezi care celor slabi în credintă le arată că învătătura Bisericii este gresită.
Iată un exemplu: o fetită indiancă sustinea că îsi aducea aminte ce i s-a întâmplat în viata anterioară, în care a trăit sub numele de Sudha: „”La 5 octombrie 1978, pe când fetita mea avea un an, sotul meu si cu infirmiera m-au ucis. M-au strangulat…. „. Glasul micutei Meenu e plin de groază în timp ce evocă din nou scena, ochii i se umplu de lacrimi. Dar amintirile nu se opresc aici: pentru a face să dispară cadavrul, cei doi amanti l-au pus într-o ladă, pe care apoi au încărcat-o într-un tren cu intentia de a o arunca în Gange, atunci când trenul avea să treacă peste fluviu. Dar diavolul si-a vârât coada: căzând din tren, lada nu s-a oprit în fluviu, ci pe pod, unde a fost văzută si deschisă. Astfel cadavrul a fost descoperit si doctorul a fost condamnat pentru omucidere la închisoare pe viată. Dincolo de întâmplarea povestită în toate amănuntele ei, Meenu a dat multe detalii în legătură cu viata ei precedentă: de pildă, numele tatălui ei si a altor membri ai familiei. Povestea s-a răspândit si a ajuns astfel si la urechile tatălui lui Sudha, care s-a dus imediat în satul Bethar pentru a o cunoaste pe fetita în care nefericita lui fiică se reîncarnase. Meenu l-a recunoscut pe dată, l-a îmbrătisat si de atunci s-a atasat de el spunându-i tată.
Ulterior micuta a fost dusă la Kampur si, pe când străbăteau podul peste Gange, ea a indicat cu precizie locul în care căzuse lada care continuse cadavrul „său”. La Kampur a găsit singură strada si casa unde a recunoscut pe mama, pe frati, pe cumnată, pe diferite rude si prieteni, precum si obiectele sale personale, hainele si chitara la care în cealaltă viată îi plăcuse să cânte” [29;94].
Cazul de mai sus este un caz demn de luat în serios. Multi dintre cei care sustineau că si-au adus aminte anumite lucruri din vietile anterioare, în stare normală sau de hipnoză, nu erau capabili să spună amănunte precise privitoare la locurile în care sustineau că au trăit.
Referitor la „amintirile” împrospătate prin hipnoză există anumite suspiciuni serioase: „informatiile furnizate de către personalitătile evocate din „vieti anterioare” sunt dependente de cunostintele existente la momentul respectiv (data regresiei hipnotice) în cultura mondială. În multe cazuri, desi informatiile survenite pe această cale concordă cu realitatea, prin descoperiri ulterioare sunt infirmate, aruncând o umbră de îndoială asupra veridicitătii „vietilor anterioare”. În lucrarea lui Ian Wilson -Reincarnation – sunt aduse în discutie câteva asemenea cazuri. Unul dintre ele se referă la o „personalitate” ce a trăit în timpul domniei faraonului Ramses al III-lea. În loc de a da numele folosit pe atunci pentru resedinta faraonului – conform descoperirilor recente acest nume fiind No – „egipteanul” folosea numele Teba, dat de greci mult mai târziu. Totodată, se stie că în Egiptul antic numele faraonilor nu era însotit de numeralele ordinale. Ramses al III-lea este un nume dat de egiptologi abia în secolul trecut, pentru claritate istorică. (…) Un alt caz a desemnat o personalitate ce a trăit în America de Nord în secolul al XI-lea, fiind martor al invaziei vikingilor. În descrierea dată acestora, ei purtau coifuri cu coarne. Desi aceasta este o cunostintă comună pentru multi, mai recent s-a descoperit că vikingii nu foloseau asemenea coifuri în luptă, decât în ritualurile religioase. În luptă foloseau coifuri conice. În mod straniu, cunostintele avute de persoana supusă regresiei hipnotice au conditionat mesajul personalitătii evocate din urmă cu nouă secole. Aceste fapte ne demonstrează că „personalitătile anterioare” depind în mare măsură de cea actuală, stârnind serioase îndoieli asupra veridicitătii metodei” [64;189].
Pe cât de multă reclamă i se face hipnozei, a cărei obiectivitate e considerată de necontestat de către sustinătorii ei, pe atât de putin sunt cunoscute criticile legate de acest subiect. Dr. Larry Garrett, un hipnotist american care a avut mai mult de 500 de pacienti cărora le-a aplicat tehnica de hipnoză regresivă, constata că amintirile subiectilor erau inexacte chiar si în ceea ce privea evenimente normale din viata cotidiană. Cei hipnotizati combinau amintirile cu elemente imaginare: „De multe ori s-a întâmplat ca oamenii să născocească tot felul de lucruri din dorinte, fantezii, vise, lucruri de genul acesta… Oricine se ocupă de hipnoză si realizează acest tip de regresie va descoperi că de multe ori oamenii au o imaginatie atât de vie, încât vor inventa te miri ce, doar ca să fie pe placul hipnotistului” [60;132-133].
Sustinând acelasi punct de vedere, Allenn Spraggett, un alt cercetător al experientelor de regresie hipnotică, observa că „această metodă este plină de riscuri, cel mai mare dintre toate provenind din tendinta inconstientă a mintii omenesti spre fantezia dramatică. Ceea ce apare prin hipnoză poate fi la fel de bine un vis despre o existentă anterioară, pe care subiectul si-ar fi dorit să o trăiască sau chiar crede, adevărat sau fals, că a trăit-o Un psiholog a dispus unui grup de subiecti în stare de hipnoză să-si amintească de o existentă anterioară; ceea ce s-a si întâmplat, fără absolut nici o exceptie. Câteva dintre relatările astfel obtinute includeau numeroase detalii chiar pline de culoare, deosebit de convingătoare Cu toate acestea, la o nouă sedintă, rehipnotizati fiind, fiecare membru al grupului a reusit să lege toate detaliile atribuite initial unei existente anterioare de surse normale: o persoană cunoscută în copilărie, scene dintr-un roman citit sau dintr-un film văzut cu ani înainte, etc” [60, 133].
Desi unii consideră că în marea majoritate „amintirile” din vietile anterioare sunt doar rod al imaginatiei, altii consideră că precizia relatărilor infirmă această supozitie; M. Albrecht aprecia la 90% rata de precizie a veridicitătii relatărilor respective.
Jean Prieur, un cercetător al cazurilor de asa-zisă amintire a vietilor anterioare observa că „reîncarnarea măguleste eul persoanelor care se simt dezamăgite de o viată prozaică. Au trăit mereu la Roma, în Grecia, în Egipt, în India, în Tibet (tări binecunoscute si despre care stim oricând câte ceva), dar niciodată în Choresmia, în Atropaten, în Arachozia, tinuturi adevărate, dar cunoscute doar de eruditi. Au fost mereu florentini, dar niciodată masageti, au fost aragonezi, dar niciodată cherusci. Dar masagetii si cheruscii au existat cu adevărat. De ce nu s-ar reîncarna?” [18;294].
Ne-am îndepărtat putin de cazul micutei Meenu: aici nu ne aflăm în fata unei sarlatanii. Cum putea această fetită să cunoască atâtea amănunte despre viata Sudhei, dacă nu era ea însăsi reîncarnarea acesteia?
Răspunsul corect poate fi dat de către cei care cunosc temeinic atât învătătura Bisericii cât si cazuistica manifestărilor diavolesti, asa cum apare ea în Vietile Sfintilor. Aici vedem că, posedati de diavol, unii oameni au vorbit în limbi pe care nu le-au învătat niciodată; că spuneau o sumedenie de lucruri din vietile celor de lângă ei, pe care numai dacă ar fi fost de fată le-ar fi putut afla. Dar tot aici vedem cum, după repetate slujbe de exorcizare, acestia s au tămăduit; si au uitat limbile în care diavolul vorbea prin gura lor, si si-au pierdut iscusinta de a spune amănunte din trecutul celorlalti.
După cum arată bogata experientă a luptei împotriva duhurilor întunericului pe care o are Biserica, si după cum mărturisesc într-un glas Părintii care trăiesc în vremurile noastre, în toate cazurile de „amintire a vietilor anterioare” nu avem de-a face decât cu cazuri de posesie demonică. Chiar dacă acest verdict pare prea simplist celor dornici de explicatii paranormale, acesta este adevărul.
Să amintim aici rezerva pe care o au chiar „maestrii” indieni (care fiind înselati de diavol cred în reîncarnare, chiar dacă din alte „motive”) fată de cazuistica căreia i se face atâta publicitate. Sri Somasundara Desika Paramachariya îi scria lui Ian Stevenson: „Toate cele trei sute de cazuri pe care le-ati studiat nu sunt argumente pentru reîncarnare… Toate sunt posesiuni spirituale, ignorate de învătatii din Sudul Indiei” [64;195]. Desi ei nu îsi dau seama că duhurile care intră în alte trupuri sunt ale dracilor, ci cred că sunt ale celor morti, iată că până si unii maestri orientali sunt capabili să observe că în aceste cazuri nu este vorba decât de posesie.
Vom argumenta această afirmatie cu două cazuri interesante, asemănătoare cu cel al micutei Meenu: „Cazul Lurancy Vennum sugerează o posesie si mai clară. Timp de câteva luni, si rareori după aceea, personalitatea lui Mary Roff (care a murit când Lurancy avea un an) a înlocuit total personalitatea fetitei, posedându-i trupul. După trecerea acelui timp Mary Roff s-a retras si copilul a revenit la normalitate. Câtă vreme ocupa trupul fetitei, Mary Roff pretindea că a ocupat în mod temporar trupul disponibil al fetitei Lurancy Vennum” [64;195].
„În primăvara anului 1954 un băiat indian pe nume Jasbir, în vârstă de trei ani si jumătate, s-a îmbolnăvit de variolă si a intrat în comă, părintii săi crezând că a murit. Câteva ore mai târziu s-a trezit si apoi si-a revenit. După câteva săptămâni, fiind sănătos, avea un comportament total diferit. Pretindea că este un brahman pe nume Sobha Ram care a murit la vârsta de 22 de ani, în 22 mai 1954 (când s-a îmbolnăvit Jasbir n.n.). Vocea lui vorbea prin Jasbir. El spunea că după ce a murit un sadhu (un sfânt n.n.) l-a sfătuit să intre în trupul lui Jasbir” [64;194]. Jasbir nu putea fi reîncarnarea lui Sobha Ram, pentru simplul motiv că cel din urmă murise abia la trei ani după nasterea celui dintâi. Jasbir a fost posedat de diavolul care se dădea drept Sobha Ram exact asa cum micuta Meenu a fost posedată de cel care se dădea drept Sudha.
Ca o concluzie la această cazuistică, putem afirma că există trei situatii:
– când avem de-a face cu o simplă sarlatanie, „amintirile” fiind rodul imaginatiei (mai ales cele împrospătate prin hipnoză);
– când „amintirile” insuflate de diavol contrazic realitatea istorică sau cea geografică;
– când „amintirile” sunt corecte din punct de vedere istoric si geografic, fiind semn al unei posesiuni demonice partiale sau, mai rar, chiar totale.
Dacă primele două situatii nu pot justifica existenta vietilor anterioare, cel de-al treilea caz – si singurul demn de atentie – este o piatră de încercare pentru cei a căror credintă este slabă. Dar atunci când cineva este slab în credintă ar face mai bine să rămână aproape de credinta Bisericii si a sfintilor, chiar dacă ar avea oarecare îndoieli, decât – având aceleasi îndoieli – să îmbrătiseze erezia (si acest sfat este valabil nu numai în cazul credintei în reîncarnare, ci si în toate situatiile în care credinta se clatină).
Unul dintre elementele care nu trebuie trecute cu vederea atunci când ne referim la reîncarnare este diferentierea dintre modul în care este înteleasă aceasta de către orientali si de către autorii new-age-isti. Un ex-părinte catolic, apostatul Francois Brune, observa: „de fapt, curentele ezoterice occidentale moderne sunt în totală opozitie cu aceste conceptii budhiste si foarte departe si de traditia hindusă. (…) Occidentul nu a urmat orbeste conceptiile orientale. Diferentele culturale erau, fără îndoială, prea profunde. (…) În acest sistem (al lui Rudolf Steiner – n.n.) nu suntem deloc în contextul unei purificări treptate de tip indian; sau, mai precis, purificarea duce la o adevărată îmbogătire a personalitătilor noastre. Accentul nu se pune pe o despuiere, ci pe un progres. (…) Sinteza lui Rudolf Steiner, ca si aceea a lui Allan Kardec, este net hristică. Hristos îsi asumă si rezolvă în el consecintele cosmice ale tuturor greselilor noastre. În afară de aceasta, el dă fiecăruia forta necesară pentru a înfrânge povara karmei sale” [17;84].
Sub o aparentă recunoastere a importantei lui Hristos, autorii new-age-isti răspândesc învătături potrivnice credintei crestine. Si pentru că reîncarnarea datorată legii karmice, asa cum o înteleg orientalii, era o credintă prea rece si prea dură pentru a putea fi acceptată în spatiul crestin, s-a trecut la această alternativă mult mai atrăgătoare: reîncarnarea ca urcus spre o nouă treaptă spirituală, ca îmbogătire în cunoasterea adevărurilor eterne (trăirea unei alte vieti pe pământ nu mai este considerată o ispăsire a greselilor, ci o sansă de progres liber asumată).
La autorii new-age-isti apare si ideea trecerii de la un regn inferior către un regn superior, de la regnul mineral la cel vegetal, apoi la cel animal, la regnul uman si în cele din urmă la cel supra-uman. Aici reîncarnarea apare ca o etapă necesară pentru ca oamenii să îsi înteleagă esenta divină, să ajungă la stadiul de supra-oameni.
În conceptia neopăgână reîncarnarea viitoare nu are de ce să apară ca ceva rău, câtă vreme este o poartă spre noi culmi spirituale. Si în fata clericilor care combat varianta clasic-orientală a reîncarnării (în care sufletul se tot reîncarnează până îsi nimiceste orice tentativă de a se manifesta, orice rămăsită a personalitătii), new-age-istii se apără afirmând că reîncarnarea de care vorbesc ei este o învătătură care se încadrează foarte firesc în doctrina crestină.
Dar este foarte nepotrivit ca cineva să afirme că este crestin si că în acelasi timp crede în reîncarnare. Cele două credinte se exclud reciproc. A fi crestin este un lucru esential si înseamnă a rămâne ancorat în învătătura Bisericii. A crede în reîncarnare înseamnă a nu mai putea spune nici măcar „Crezul”, înseamnă a nu mai astepta Învierea Mortilor. Înseamnă a fi ca acela despre care psalmistul spune că „omul, în cinste fiind, n-a priceput. Alăturatu-s-a dobitoacelor celor fără de minte si s-a asemănat lor” (Ps. 48, 12).
Reproducând un fragment din relatarea unei initieri în explorarea mistică a timpului, vom vedea până unde poate merge prostia umană, sau mai bine-zis cum îsi bate joc diavolul de cei care se consideră prea întelepti pentru a mai lua în serios învătăturile Evangheliei:
„”Aminteste-ti de felul cum trăiai ca peste”, a sugerat Jean Houston la Sacramento.
Aproape o mie de persoane… s-au aruncat pe jos si au început să dea din „aripioarele” lor de pesti, ca si cum s-ar fi deplasat prin apă.
„Notează ce simti când te deplasezi ca un peste. Cu ce seamănă lumea ta, cum sună, cum miroase, ce gust are? Acum, te deplasezi pe pământ”, a reluat Houston, făcându-ne să trecem prin stadiul de amfibie…
Apoi Houston a sugerat: „aminteste-ti complet ce trăiai când erai reptilă… unii dintre voi au început pe urmă să zboare, altii să se catere în copaci”… Sala s-a transformat într-o adevărată grădină zoologică, cu tot felul de zgomote si de miscări făcute de mamifere primitive, maimute si primate.
Houston ne-a cerut apoi să ne amintim de vremea când eram „oameni primitivi” care tocmai sunt pe cale să-si piardă blana protectoare si să evolueze în oameni moderni.
Acest exercitiu deja intens care ne luase mai mult de o oră s-a terminat prin următoarea experientă culminantă: „acum vreau să mergeti mai departe, până la următorul stadiu al evolutiei voastre personale”. Ne-am transformat într-o grămadă de oameni care săreau de bucurie, uneori singuri, altădată în grupuri, care în final si-au unit cu totii mâinile si vocile. Impactul era electric…
Deveniserăm o mare zvâcnitoare de trupuri, aproape o mie de gospodine, terapeuti, artisti, lucrători sociali, clerici, educatori, medici si surori medicale… (care) umblau în patru labe, de-a valma unii peste altii, bucurându-ne si învătând din nou ceea ce era ascuns profund în amintirile noastre” [37;87-88].
Lăsând la o parte caracterul delirant al acestui „show” new-age-ist, este interesant de observat faptul că, pe cât de usor unii oameni reprosează Bisericii că are o învătătură „numai bună pentru adormit copiii”, pe atât de usor aceiasi oameni acceptă învătături lipsite de ratiune mai ales pentru că vin în contradictie cu învătătura crestină. De aici însă nu se poate trage concluzia că reîncarnarea este acceptată numai de către gospodine si surori medicale, sau chiar medici si educatori cu un nivel intelectual redus. Dacă unora manifestările gen „Sacramento” li se par dubioase, simpliste sau chiar demonice, îngerul întunericului le pune înainte o altă editie a credintei în reîncarnare, garnisită cu explicatii atât de savante încât preferă să se multumească cu faptul că sunt părtasi ai unor înalte învătături (chiar dacă nu le înteleg).
Celor care preferă să creadă în reîncarnare desi vor să se numească pe sine crestini, prin gura Sfintilor Părinti care au propovăduit Învierea mortilor Hristos le spune: „Sfântul Sinod Ecumenic a hotărât că nimănui nu îi este îngăduit să înfătiseze, să scrie sau să alcătuiască, nici (el însusi) să gândească, nici să învete pe altul o altă mărturisire de credintă. Cât despre cei care îndrăznesc să alcătuiască o altă (mărturisire de) credintă, să o înfătiseze altora spre învătătură, sau să răspândească un alt Crez celor care vor să se întoarcă la cunostinta adevărului de la rătăcirile elinesti sau iudaicesti sau de la oricare altă erezie, acestia, dacă sunt episcopi sau clerici, să fie îndepărtati (episcopii de episcopie si clericii de cler), iar dacă sunt monahi sau laici, să se dea anatemei” [2;28].
Încheiem articolul privitor la teoria reîncarnării cu un cuvânt al Părintelui Simeon Adrian: „Cei care cred în reîncarnare nu mai pot să creadă si în Înviere, în Hristos; sunt păgâni, eretici sau atei si nu pot avea nici o împărtăsire cu Hristos, cu Biserica, făcându-se de bunăvoie mostenitori ai iadului” [8;54
sfaturiortodoxe.ro
