Dacă noi, oamenii avem impregnat in sufletul nostru ideea de bine, de frumos, aceasta inclinatie trebuie sa o lucram si sa o desavarsim printr-o traire in Duhul lui Dumnezeu in care faptele bune si credinţa în ajutorul harului dumnezeiasc sa ne fie doua ziduri mantuitoare.Fara milostenie si fara conlucrarea cu harul, zadarnic este efortul nostru, caci rugaciunea si pocainta ne sustin in aceasta traire, dar singure nu ne pot conduce la mantuire, caci Hristos pe langa indemnul de a fi sfinti si desavarsiti ca Tatal din ceruri ne mai spune: ,,Fiti milostivi, precum Tatal vostru este milostiv” (Luca 6, 36)Viata noastra trebuie sa fie intr-o continua infaptuire a binelui.
La tot pasul, in orice clipa, la orice decizie luata de noi trebuie sa ne raportam la Dumnezeu si sa ne intrebam daca este bine ceea ce facem sau nu, daca nu cumva prin ceea ce intreprindem sau spunem deranjam sau chiar ranim fizic sau moral pe aproapele nostru si prin aceasta implicit pe Dumnezeu, caci Mantuitorul ne spune: ,,Adevarat zic voua: Intrucat ati facut unuia dintr-acesti frati ai Mei prea mici, Mie Mi-ati facut” (Matei 25, 40).Trebuie sa transformam credinta noastra intr-un mod de viata, sa o facem vie, lucratoare, sa-i impregnam latura ei practica, de care avem atata nevoie, sa devenim exemple pentru cei de langa noi si pentru urmasii nostrii, caci Hristos in Predica de pe munte, nu se referea numai la apostolii prezenţi ci şi la urmaşii lor, preoţii şi nici numai la crestinii de pana in veacul al IV lea sau al VIII lea ci la noi creştinii din zilele noastre, atunci cand le spunea: „Voi sunteti sarea pamantului…. Voi sunteti lumina lumii… . Asa sa lumineze lumina voastra inaintea oamenilor, asa incat sa vada faptele voastre cele bune si sa slaveasca pe Tatal vostru Cel din ceruri” (Mt. 5, 13-14, 16).
Comportamentul nostru în Biserică, societate şi familie nu este altceva decât barometrul credinţei noastre, este oglinda trăirii creştine în Duhul lui Dumnezeu.
Chiar numai cu simpla noastră imagine exterioară, cu o vorbire corectă, cu o gesticulaţie firească şi o vestimentaţie modestă, am putea influienţa în bine pe mulţi de lângă noi.
Comportamentul, atitudinea noastră ne arată cât de mult suntem ancoraţi în credinţă.
Nu se poate să ne comportăm în societate ca uitând de cele mai elementare reguli morale, să ne îmbrăcăm neadecvat, să vorbim neînfrânat şi totodată să susţinem că suntem credincioşi, chiar dacă spunem că aceste lucruri sunt mici şi neimportante că Dumnezeu este în sufletul nostru şi că aceasta contează cel mai mult. Dacă am trăi deplin în Duhul lui Dumnezeu, harul ar inunda sufletul nostru, şi trupul ar fi copleşit de puterea lui Dumnezeu iar atunci comportamentul în societate, în lume nu ar mai fi decât o simplă manifestare a credinţei şi a conlucrării cu harul dumnezeiesc.
Credinţa nu este numai o adeziune teoretică la Revelaţia dumnezeiască, ci ea este o trăire graduală în Revelaţie şi o conlucrare continuă a spiritului omenesc cu harul lui Dumnezeu, concretizată în faptele dragostei în care milostenia trebuie să ne fie precum zice Sfântul Ioan Gură de Aur: ,,mijlocitoarea noastră către Dumnezeu”, căci la judecată, Dumnezeu nu ne va întreba nici cât am postit nici câte rugăciuni şi metanii am făcut sau cât de frumos am vorbit despre Dumnezeu, ci ne va întreba despre faptele milei trupeşti şi sufleteşti pe care le-am săvârşit şi chiar despre faptele bune care ne-au stat în putere să le facem şi nu le-am împlinit.
În această privinţă a necesităţii şi a priorităţii faptelor bune, a milosteniei, Mântuitorul Hristos ne spune: ,,Flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit; gol am fost si M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi M-aţi cercetat; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine” (Matei 25, 35-36)
În Biserică să fim cu băgare de seamă căci ea este casa lui Dumnezeu şi acolo este deplinătatea harului, căci Duhul Sfânt coboară nevăzut de fiecare dată când îl invocăm în Liturghie, împărtăşindu-ne pe Însuşi Hristos prin Euharistie.
În timpul Sfintei Liturghii legătura noastră cu Dumnezeu trebuie să fie una cât mai directă şi mai sinceră astfel încât concentrarea noastră să fie într-o singură direcţie, aceea a creării unei comuniuni în rugăciunea colectivă, căci mare este bucuria lui Dumnezeu şi a tuturor sfinţilor atunci când ne rugăm şi ne adunăm în numele Lui, precum Mântuitorul Însuşi ne spune: ,,Unde sunt doi sau trei adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu, în mijlocul lor” (Matei 18, 20)
Să lăsăm la o parte festivismul, formalismul şi fariseismul şi să nu ne mai raportăm la cei din jurul nostru, ci la Dumnezeu.
Chiar dacă ne închinăm de zeci de ori la Sfintele moaşte şi aprindem sute de lumânări, zadarnică este o astfel de jertfă dacă nu mergem pe calea sfinţilor şi dacă nu aprindem în sufletele noastre mila faţă de aproapele nostru. Nici pomelnicele nu ne sunt de ajutor, dacă nu participăm intens la rugăciunea în comuniune la Sfânta Liturghie, împreună cu aproapele nostru, rugându-ne împreună cu preotul pentru cei pomeniţi. Degeaba albim icoanele cu săruturile noastre aşezându-le peste tot, prin maşini, folosindu-le ca brelocuri, etc, dacă nu descoperim Chipul lui Hristos în noi şi dacă prin faptele noastre îl răstignim neîncetat, apăsându-i coroana de spini tot mai adânc pe fruntea Sa. Nici chiar drumurile la mănăstiri şi în alte locuri duhovniceşti nu ne poate apropia de Dumnezeu dacă drumul mântuirii noastre nu e presărat de iubire şi fapte bune.
Aşadar nu putem să ne apropiem de Dumnezeu prin acţiuni formale, fără consistenţă spirituală, neglijând lucrările esenţiale mântuirii noastre, cum ar fi: milostenia, rugăciunea simplă şi curată, lupta duhovnicească în ceea ce priveşte curăţia sufletului, iubirea semenilor, etc.
Nu vorbirea sau teologhisirea noastră despre Dumnezeu ne face părtaşi ai dumnezeirii, ci trăirea noastră conformă cu voia lui Dumnezeu, aceasta ne deschide poarta Împărăţiei cerurilor. ,,Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne!,
va intra în Împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri” (Matei 7, 21)
Să fim statornici în credinţă, să o trăim cu adevărat şi să o mărturisim, nu să fim şovăielnici şi nici dispuşi la compromisuri de orice fel prin care să punem în pericol atât credinţa noastră cât şi Biserica lui Hristos.
Din nefericire am ajuns să fim prea mult tributari faptelor deosebite ale înaintaşilor noştri şi aceasta face să rămânem în continuare într-o stare de pasivism de neexplicat la care adăugându-se marile probleme ale secularizării, interpretarea total greşită a libertăţii omului şi a neînţelegerii tainei preoţeşti, riscăm să ajungem într-un viitor nu prea îndepărtat, într-o nefericită postură a omului secularizat, lipsit de iubire, răbdare şi blândeţe în care eul personal, banul şi desfrâul să ne fie proprii noştrii dumnezei.
Deci, fraţilor să lumineze lumina credinţei, a faptelor bune şi a iubirii noastre în lume, să trăim creştineşte, raportându-ne numai la Dumnezeu şi mai puţin la cei din jurul nostru, înlăturând pe cât este posibil vorba multă şi neacoperită de fapte, formalisme şi fariseisme.
Liviu Avîrvarii
