Care Biblie?
Puţini cunosc confuzia care există în Bisericile Ortodoxe despre lista canonică a cărţilor Vechiului Testament. Ne-am aştepta ca Sfânta Scriptură să fie clar definită, care cărţi intră în cuprinsul ei şi care nu. Or, lucrurile stau tocmai pe dos. De ce? Biblia înseamnă de fapt „cărţi”, de aceea, când vorbim de Biblie, trebuie să ne gândim automat la cărţile care sunt cuprinse. Aici începe problema, pentru că nici una dintre bisericile de astăzi nu oferă acelaşi canon cu alta. Problema canonică este în special legată de statutul cărţilor care lipsesc din textul masoretic ebraic, dar se regăsesc în greacă în Septuaginta, numite în tradiţia răsăriteană anaghinoscomena („care sunt citite”).
Câte Biserici, atâtea canoane biblice
Cel mai extins canon îl are Biserica Etiopiană, 81 de cărţi. Totuşi, atunci când se pune problema enumerării acestui canon, există o mare confuzie: există în paralel două tipuri de canoane biblice, unul mai larg şi altul mai restrâns, incluzând şi apocrife ca Enoh şi Jubilee (cf. G.A. Mikre-Sellassie, „The Bible and Its Canon in the Ethiopian Orthodox Church”, Bible Translator 44 (1993), nr. 1, pp. 111-123).
Cel mai scurt canon îl au protestanţii, care păstrează exclusiv canonul masoretic (39 de cărţi ale Vechiului Testament). În Biblia din 1534, Martin Luther plasează anaghinoscomena la finalul Vechiului Testament, într-un apendice, numindu-le „apocrife”, cărţi „care nu sunt deopotrivă cu Sfânta Scriptură, dar sunt folositoare şi bune de citit” (cf. Wayne Walden, „Luther: The One Who Shapped the Canon”, în: Restoration Quarterly 49 (2007), nr. 1, pp. 1-10). Şi Calvin s-a exprimat împotriva aşa-ziselor apocrife, folosind precedentul Bisericii din primele veacuri (Fer. Ieronim şi Rufin le socoteau eclesiale, dar nu canonice) (Theodore W. Casteel, „Calvin and Trent: Calvinâs Reaction to the Council of Trent in the Context of His Conciliar Thought”, în: HTR 63 (1970), nr. 1, p. 103).
Dimpotrivă, urmând tradiţiei Fer. Augustin, Biserica Romano-Catolică a adoptat un canon extins, hotărând în Conciliul de la Trident (decretul din sesiunea a 4-a din 8 aprilie 1546) includerea cărţilor Tobit, Iudita, Înţelepciunea lui Solomon, Sirah, Baruh, 1-2 Macabei, sugerând însă excluderea cărţii 3 Ezdra şi a Psalmului 151. Practic se întăreşte hotărârea Conciliului de la Florenţa din 4 februarie 1441 (Hubert Jedin, A History of the Council of Trent, vol. 2, Thomas Nelson, London, 1961, pp. 55-57). Totuşi, dacă Biblia (Vulgata) din 1590, scoasă de papa Sixt 5, urma îndeaproape canonul votat la Conciliul de la Trident, în 1592, Biblia editată de papa Clement 8 include Rugăciunea lui Manase (singura parte originală din Ode) şi 3-4 Ezdra, ca acestea „să nu dispară”.
Ce spun Sfinţii Părinţi?
Ca ortodocşi, ar trebui să consultăm canoanele Bisericii Ortodoxe (a se observa că aceste hotărâri sunt numite la fel, „canon”). Din păcate, nu există un consens. Mai întâi trebuie precizat că ceea ce tradiţia ştia sub numele de 1 Ezdra este de fapt 3 Ezdra, deci putem spune că aceasta era inclusă din start în canonul patristic răsăritean. Canonul 85 apostolic include faţă de canonul scurt ebraic şi 1-3 Macabei, pe de altă parte adăugând Sirah într-o categorie separată, a cărţilor folosite spre învăţătura tinerilor. Canonul 60 al sinodului de la Laodiceea include Baruh şi Epistola lui Ieremia. Canonul 24 de la Cartagina include Înţelepciunea (se vorbeşte de cinci cărţi ale lui Solomon, deci probabil că include şi Psalmii lui Solomon), Tobit şi Iudita. Sf. Atanasie (canonul 2) enumeră cărţile canonului ebraic, dar lasă deoparte Estera, incluzând în schimb Baruh şi Epistola lui Ieremia. În afară de aceste cărţi canonice, Sf. Atanasie aminteşte şi alte cărţi, „care nu sunt în canon, rânduite fiind însă de Părinţi a se citi de către cei ce se convertesc de curând”: Înţelepciunea, Sirah, Estera, Iudita şi Tobit, fără să enumere nici una dintre cărţile Macabeilor. Sf. Grigorie de Nazianz (canonul 1) menţionează cărţile canonului ebraic, lăsând, ca şi Sf. Atanasie, deoparte Estera. La fel şi Sf. Amfilohie (canonul 1), care însă adaugă şi Estera, spunând „unii socotesc”.
Cele mai vechi liste cunoscute sunt confuze: Melito de Sardes, citat de Eusebiu, cunoaşte doar canonul limitat ebraic, lipsind însă Estera. A doua listă îi aparţine lui Origen, citat tot de Eusebiu: acesta enumeră întreg canonul ebraic, însă adaugă 3 Ezdra şi Epistola lui Ieremia.
Septuaginta s-a păstrat în trei mari codici unciali din secolele IV-V d.Hr., între care însă există diferenţe remarcabile în ceea ce priveşte lista canonică. Codex Vaticanus cuprinde 3 Ezdra (sub titlul de 1 Ezdra), Înţelepciunea şi Sirah, Iudita, Tobit, Baruh şi Epistola lui Ieremia, dar nu cuprinde nici o carte a Macabeilor. Codex Sinaiticus, mai fragmentar (conţine însă, ca şi cel precedent, Tobit, Iudita, Înţelepciunea şi Sirah), are în plus 1 şi 4 Macabei şi Psalmul 151 socotit în grupul celor canonici. Codex Alexandrinus are faţă de Codex Vaticanus 3-4 Macabei, Psalmul 151 (care, deşi îi este atribuit lui David, este numărat separat), toate cele 14 Ode şi Psalmii lui Solomon (cf. Henry Barclay Swete, An Introduction to the Old Testament in Greek, Cambridge University Press, Cambridge, 1900).
Putem trage următoarea concluzie: Lista actuală a cărţilor Sfintei Scripturi din Biserica Ortodoxă nu se bazează întru totul pe nici o hotărâre a vreunui sinod şi nici a vreunui Sfânt Părinte. Petros Vassiliadis, care dezavuează denumirea de „deuterocanonice” (inventat abia în secolul al VI-lea de Sixtus de Siena), recunoaşte că pentru lista canonică a ediţiilor Bibliei în lumea ortodoxă „nu există nici o autoritate sinodală, nici oficial canonică sau doctrinară” (P. Vasiliadis, „Canon and the Authority of Scripture. An Orthodox Hermeneutical Perspective”, în: Ivan Z. Dimitrov et al (ed.), Das alte Testament als christliche Bibel in orthodoxer und westlicher Sicht, Mohr Siebeck, Tübingen, 2004, WUNT 174, p. 263).
Canonul biblic în Bisericile Ortodoxe
În 1672, Sinodul din Ierusalim, care aproba Mărturisirea de credinţă a lui Dositei, include între cărţile canonice („părţi autentice ale Scripturii”) acele cărţi numite pe nedrept apocrife în Mărturisirea protestantizantă a lui Chiril Lucaris: Tobit, Iudita, adaosurile la Estera, 3 Ezdra, Baruh, adaosurile la Daniel, Înţelepciunea, Sirah şi 1-3 Macabei (întrebarea 3, trad. Vasile Loichiţa în: Candela 53-54 (1942-1943), pp. 211-212). Pe de altă parte, mărturisirea lui Mitrofan Critopulos (cap. 7) menţine doar canonul ebraic, excluzând special Tobit, Iudita, Înţelepciunea, Sirah, Baruh şi cărţile Macabeilor (Philip Schaff, The Creeds of Christendom, vol. 1, 61919, p. 65, n. 139).
Biblia slavonă de la Ostrog din 1581 cuprindea anaghinoscomena, ulterior însă Biserica Rusă a exclus anaghinoscomena, ca în ediţiile sinodale actuale. În Grecia, Biblia în katarevousa a arhimandritului Neofit Vamvas (1850), interzisă de Biserică (nu se accepta încă traducerea în neogreacă), nu cuprindea anaghinoscomena. Abia în 1997, Sinodul Bisericii Ortodoxe Greceşti a binecuvântat pentru prima dată o Biblie tradusă în dimotiki (Sfânta Scriptură, tradusă după textele originale, opera unui colectiv de profesori de la Tesalonic, dintre care V. Vellas, P. Vasiliadis, I. Karavidopoulos şi S. Agouridis), care cuprinde şi anaghinoscomena.
Biblia de la Bucureşti (1688), prima traducere completă a Scripturii în limba română, cuprindea şi anaghinoscomena (numite „ascunsele ceale ce-s la jidovi”, adică Apocrife, exact ca în maniera protestantă), dar şi 4 Macabei (numită „a lui Iosip la Macavei carte”).
Deşi sunt autori ortodocşi care aşteaptă un sinod pan-ortodox pentru a lămuri definitiv problema canonului biblic, trebuie să observăm câteva lucruri. Nu putem să credem că acum Biserica funcţionează şchiopătând, şi abia sinodul pan-ortodox o să îi lămurească poziţia faţă de Biblie. Poate că această confuzie nu e deloc o problemă. Poate că tocmai în această slăbiciune constă puterea Bisericii Ortodoxe. Limitele canonului Vechiului Testament sunt difuze şi demonstrează în ultimă instanţă că Biserica Ortodoxă îşi bazează funcţionalitatea pe prezenţa Duhului Sfânt în viaţa liturgică, şi nu pe listele canonice ale Scripturii.
