Logodna ca timp al iniţierii în Taina Cununiei

  Ne logodim pentru a „răpi” binecuvântarea lui Dumnezeu, dar continuăm să trăim în păcat. Ne mutăm împreună, pentru că „nu ne ţin actele”, dar oare de ce nu ne ţine laolaltă nici dragostea? Divorţurile sunt tot mai frecvente, pentru că înainte să ne apropiem sufletele, ne înfruptăm din intimitatea pângărită a trupurilor. În realitate, suntem chemaţi la logodnă pentru o perioadă de iniţiere duhovnicească în vieţuirea în doi, fără de care nu poate fi primită, cu folos, Taina Cununiei întru o fiinţă.

Nu mai ai voie să te răzgândeşti în privinţa partenerului de viaţă odată ce te-ai logodit. Se poate răzgândi novicele, fratele de mănăstire, să urmeze drumul de monah sau să se întoarcă în lume. Logodnicul este deja angajat pe un drum fără întoarcere, dar perioada logodnei nu este mai puţin iniţiere şi pregătire decât noviciatul sau decât era catehumenatul la primirea Botezului, în Biserica primară.

Logodna este un timp al iniţierii pentru primirea Tainei Cununiei, de abstinenţă conjugală şi de elaborare a intimităţii sufleteşti, înaintea celei fizice. Este un timp al armonizării, al tatonării şi al cunoaşterii reciproce, al creionării unor planuri comune de viaţă.

Logica paradoxală a mutării împreună

În mentalul colectiv secularizat, evenimentul mutării împreună a doi tineri ţine locul de logodnă. Logica mutatului împreună este una paradoxală, ce pleacă însă de la o premisă de bun-simţ: oamenii trebuie să se cunoască, înainte să facă pasul căsătoriei. Este adevărat că înainte să se unească în mod suprafiresc, prin har, în Taina Cununiei, este necesară o perioadă în care tinerii să lucreze la unirea lor firească, la clădirea unei vieţi cu planuri şi aspiraţii comune. Totuşi, tinerii încep să trăiască intim trupeşte înainte să devină făurari ai intimităţii şi armoniei sufleteşti. Dar, astfel, ajungi să te foloseşti de trupul celuilalt fără să-ţi asumi responsabilităţi. Nici nu este nevoie, de altfel, să îl cunoşti pe celălalt pentru a „trăi” cu el, ceea ce constituie însuşi argumentul în numele căruia tinerii preferă să se mute împreună în loc să se logodească şi să se cunune. Este, deci, o logică prinsă într-o circularitate „vicioasă”, a cărei singură susţinere este farmecul patimii.

Literatura modernă reflectă modul în care ne trăim astăzi relaţiile, înainte de relaţia propriu-zisă. Comportamentul tipic al „eroinei” zilelor noastre este surprins exact de romancierul Alain de Botton: „Se pregătea acum să-mi dezvăluie cele mai intime părţi, cu mult înainte (…) să-mi fi dezvăluit locurile intime din sufletul ei” („Eseuri de îndrăgostit”, Editura Humanitas, Bucureşti, 2003).

Remediul desfrânării este căsătoria sau despărţirea

Totodată, trebuie subliniat că nu este folositor pentru toţi tinerii care trăiesc împreună să se căsătorească imediat pentru a nu mai face desfrânare. Poate ei chiar nu se potrivesc sufleteşte şi sunt doar cuprinşi de beţia amestecării trupurilor. Şi, în acest caz, ei ar trebui să se despartă, nu să se cunune. Să se despartă înainte să ajungă la divorţ.

Pe aceeaşi linie, Sfântul Ioan Gură de Aur învăţa pe bărbaţi să nu se căsătorească înainte de a-şi cerceta „prietena” dacă are patimi grele, precum răutatea, viclenia, deprinderea cu beţia, neînţelepciunea sau prostia: „Găsind una din aceste patimi la aceea, desparte-te de ea”. Şi, mai departe, se adresează bărbatului: „Ai cutezanţa de a-ţi lua pe alta, ca să fii departe de orice primejduire”. Dar a-ţi părăsi soţia, odată ce te-ai căsătorit, indiferent cât de rea şi certăreaţă ar fi ea, nu este îngăduit, ci „pe cea care are toate celelalte neputinţe înafară de desfrâu, s-o iubeşti şi s-o ţii la tine” („Laudă lui Maxim şi despre ce fel de soţie trebuie să ne luăm”, în „Cateheze maritale: omilii la căsătorie”, Editura Oastea Domnului, Sibiu, 2004).

Acordarea sufletească, în mâinile duhovnicului

Duhovnicul are ca sarcină să lucreze cu migală pentru acordarea sufletelor celor doi prin iubire şi să îi povăţuiască ferm spre a înceta păcatul. Numai după ce constată că între cei doi tineri chiar există armonie sufletească şi înţelegere, are rost îndemnul de a se cununa. Dar în nici un caz cununia nu este soluţia cea mai bună pentru stingerea păcatului trupesc. Când cei doi se cunună fără a fi legaţi sufleteşte, harul nu poate ţine cu forţa laolaltă două fiinţe unite mai mult prin atracţia epidermei decât prin contracţia armonică a sufletelor într-un ritm comun. Dumnezeu, în dorinţa lui neîntreruptă de a le uni pe toate între ele şi cu Sine, nu poate însă reuni magic şi autoritar două inimi, astfel încât acestea să fie private de libertatea de a vrea să nu mai vrea să fie împreună. Divorţul este adesea consecinţa diferenţelor de obiective, idealuri, aşteptări în viaţă şi de clasă socială ale celor doi parteneri.

Sfântul Ioan Gură de Aur despre diferenţa de clasă

Aparent, diferenţa de clasă este un concept căzut în desuetudine, mai ales din cauza literaturii şi a filmografiei telenovelistice. Sfântul Ioan Gură de Aur povăţuia şi pe această latură, ca bărbaţii să îşi ia soţii de aceeaşi stare socială sau chiar mai sărace ca ei, pentru a nu ajunge „să îşi roage moartea” din pricina răutăţii femeilor. „Căci cea strâmtorată de sărăcie stăruie cu multă îngrijire asupra bărbatului şi pe toate i le face pe plac şi i se supune şi pierde orice pricină de ceartă, şi de împotrivire, şi de nebunie, şi de întărâtare”. O fată care este deprinsă din copilărie cu greutăţi nu va primi ca o corvoadă să gătească zilnic pentru soţul ei sau să spele, să calce sau să deretice prin casă.

Însă, când soţia provine dintr-o clasă socială mai înaltă decât soţul, cel care va avea mai multe de suferit va fi bărbatul. Aceasta nu se va putea adapta la sărăcie, lipsuri, nu va fi dispusă la sacrificii pentru soţ. Sfântul Ioan Gură de Aur spunea: „Cel care îşi ia femeie bogată, a luat-o mai degrabă ca stăpână decât ca soţie. Căci dacă, chiar fără avuţie, femeile sunt pline de gânduri şi uşor de abătut spre poftirea slavei, dacă mai primesc şi această adăugire, cum nu vor fi o povară pentru soţii lor?” Astfel, cel care se orientează spre o soţie potrivită cu starea lui socială, va avea linişte în casă şi veselie, pe când cel care se căsătoreşte cu femei de viţă nobilă, dar nu şi „cu nobleţe în felul de trai”, are parte de multe mâhniri şi neînţelegeri. Pot exista aşadar şi căsnicii împlinite, în care soţiile sunt (mult) mai înstărite decât soţii lor, dar numai dacă acestea sunt bogate şi în virtuţi.

În posturi, cei căsătoriţi redevin logodnici

Toate aceste necazuri ar putea fi evitate dacă, înainte să ne căsătorim, am intra în spaţiul iniţiatic al logodnei lucrând la unirea sufletelor, înainte de contopirea trupurilor. Astfel, să fie căsătoria noastră „după Domnul, şi nu după poftă” (Sfântul Ignatie Teoforul, „Către Policarp”).

Se cere, de altfel, înfrânare conjugală nu doar în intervalul logodnei, ci şi după căsătorie, mai ales în posturi, pentru a reflecta asupra iubirii şi a relaţiilor cu rudeniile şi semenii. Este adevărat că soţii se apropie unul de altul, cu o dorinţă mai arzătoare, îndeosebi după răgazul postului. Dar, pe de altă parte, pe fondul abstinenţei, erup tensiuni domestice care, de obicei, se rezolvau în patul conjugal, explozia lor fiind, astfel, doar amânată. Postul are darul de a face să iasă la lumină conflicte mocnite şi să incite la o rezolvare matură a acestora, prin conversaţia minţilor şi a inimii, iar nu doar prin dialogul nedeplin al trupurilor. Postul ne îmbie să redevenim logodnici, pregătindu-ne de o altă căsnicie, în viaţa de veci, cu Dumnezeu, cu sfinţii şi cu îngerii, care nici nu se însoară şi nici nu se mărită (Mt. 22, 30).

ziarullumina.ro