Odinioară, în condiţii materiale modeste, casa creştinului era plină de prunci. Peste ani, pruncii crescuţi în sărăcie şi-n credinţă, îşi vor aduce aminte cu mult drag de părinţii şi de casa părintească.
„Nu ştiu alţii cum sunt, spune Ion Creangă, dar eu, când mă gândesc la locul naşterii mele, la casa părintească din Humuleşti, …parcă-mi saltă şi acum inima de bucurie! Şi, Doamne, frumos era pe atunci, căci şi părinţii, şi fraţii, şi surorile îmi erau sănătoşi, şi casa ne era îndestulată, şi copiii şi copilele megieşilor erau de-a pururea în petrecere cu noi, şi toate îmi mergeau după plac, fără leac de supărare, de parcă toată lumea era a mea!”.
Iar Ioan Alexandru, născut pe plaiuri transilvane, el însuşi cu o casă de copii, cam în acelaşi sens, ca şi Ion Creangă, va evoca ţinuturile natale şi pe locuitorii lor. Pentru el, locul în care se întemeiază rânduiala unei Patrii „este cuib arhaic şi sacru unde doi oameni, mai întâi un tânăr bărbat şi o fată, se hotărăsc să-şi unească viaţa în cuget şi simţire, prin legământul de aur al inelului nunţii, care desăvârşeşte cerul pe pământ în vederea lucrării şi privegherii, a naşterii de prunci şi împlinirii spirituale în lumina moştenirilor părinţilor”.
Cu sfântă dragoste îşi aduce aminte de părinţi: „tata bătrân, cu şapte prunci în casa de şindrilă… cu fierăstrăul şi securea plecat la făcut metre pentru o brumă de mălai, o văd pe mama bătrână, Teodosia, în straiul negru al satului, levedind cioareci şi suman, cămăşi şi poale de cânepă, aud pe maică-mea, rostind cuvinte şoptite înainte de a adormi, aud satul meu transilvan şoptind în cosmos pe limba ţărănească a neamului meu încercat de istorie dar nebiruit, aceşti oameni întemeiaţi în fiinţa iubirii…”
Aceşti oameni întemeiaţi în iubire ştiau să-şi preţuiască partenerul de viaţă, iar copiii veneau „ca nişte vlăstare tinere de măslin, împrejurul mesei” (Psalmul 127, 3). Aşa gândesc creştinii dintotdeauna.
Ba, încă înainte de creştinism, copilul era considerat o binecuvântare. Agar, slujnica lui Avraam, alungată în pustie, este ocrotită de îngerul Domnului pentru că purta prunc în pântece. Acest înger, nevăzut, stă de strajă lângă fiecare mamă binecuvântată ce poartă prunc în sânul său.
Cea mai sfântă dintre femei, Maica Domnului, după Buna vestire, avându-L în pântece pe Dumnezeu, dă glas nemărginitei sala bucurii: „Măreşte sufletul meu pe Domnul, şi s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu, Mântuitorul meu, că a căutat spre smerenia roabei Sale. Că, iată, de acum mă vor ferici toate neamurile” (Luca 2, 46-48).
Maica Domnului Îl purta în pântece pe Mântuitorul lumii. Dar, la rândul lui, orice copil este un mântuitor: „mărturiseşte pe părinţi de bătrâneţile neputincioase, mântuieşte viaţa de pieire, mântuieşte nădejdea gata să cadă în dezamăgire, mântuieşte neamul, mântuieşte viitorul, mântuieşte virtuţile creştine, mântuieşte pe mama care l-a cules din cer şi l-a adus în această lume văzută, după cum scrie Sfântul Pavel”.
Copilul este prototipul nevinovăţiei, este modelul celor ce vor să moştenească Raiul. „Adevărat zic vouă, spune Domnul Hristos, de nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor” (Matei 18, 3). Iar teologul Nichifor Crainic ne spune care-i „lucrul pruncului”: „Pruncul de se va bate, plânge, împreună cu cei ce se bucură cu dânsul, se bucură. Dacă va fi ocărât, nu se mânie; dacă va fi slăvit, nu se înalţă. Dacă vor cinsti pe altul mai mult decât pe el, nu pizmuieşte. Dacă vor lua ale lui, nu se tulbură. Dacă vor lăsa lui puţin ca moştenire, nu ştie, nu iartă la judecată cu cineva, nu se priceşte pentru ale lui, nu urăşte pe vreun om…”
Unul dintre marii scriitori ai omenirii, Dostoievski, pune în gura stareţului Zosima cuvinte unice, ca făcând parte din testamentul său duhovnicesc: „Iubiţi mai cu osebire pruncii, căci ei sunt fără de prihană, ca îngerii din cer, şi trăiesc pentru a ne umple sufletul de duioşie şi pentru a ne curăţi inimile noastre păcătoase, luminând asupra noastră ca un semn ceresc. Vai de cel ce umileşte un prunc!”
Dacă aşa învaţă Scripturile, aşa propovăduiesc Sfinţii Părinţi, aşa raţionează creştinii sănătoşi la suflet, de unde teribila aversiune faţă de copii a omului postmodern? Cu siguranţă că din grava boală spirituală în care l-au adus patimile.
Acum tot mai multe familii nu-şi doresc copii. E drept că există şi familii sterile, care nu pot face copii. De aceea se precizează că sexul nu este numai pentru copii, ci şi pentru comuniune. Din această perspectivă scopul final al revelaţiei conjugale nu este numai procrearea, ci lucrarea reciprocă a soţilor la mântuirea lor.
Dar majoritatea familiilor sunt sănătoase. Şi, totuşi, multe nu-şi doresc copii. Sau, în cel mai bun caz, se opresc la un copil sau doi. Argumentele cu care-şi susţin atitudinea lor potrivnică pruncilor se întemeiază pe lipsa mijloacelor materiale necesare creşterii copiilor. Sau pe lipsa unei case.
Din nefericire la spatele acestor argumente stă o dorinţă nesăţioasă de plăceri şi un egoism dus până la limite. Pentru că, pe lângă multele familii sărace, există familii cu mari posibilităţi materiale care nu nasc copii. Sau nasc unul singur.
Pe deasupra, întro lume tot mai puţin preocupată de Dumnezeu şi Biserică, există cupluri necăsătorite legal sau stând în aşa numita „uniune consensuală”. Aici cu atât mai puţin doriţi sau acceptaţi copiii.
Şi ce fac oamenii aceştia care nu doresc copii? Apelează la cele mai satisfăcute mijloace contraceptive pe care le pun la îndemână „oameni abilitaţi” şi pricepuţi „planingul familial”. Puterea întunericului le-a sugerat diverse modalităţi de-a lupta împotriva copilului, începând cu protejarea şi continuând cu pilulele anticoncepţionale.
Dacă totuşi copilul se plămădeşte în pântece recurg la cea mai oribilă crimă: avortul. Nu numai oamenii Bisericii, ci şi medicii, antropologii şi biologii cinstiţi, ne spun că avortul, din moment ce întrerupe o viaţă cu identitate separată, este crimă.
Unii dorind totuşi să-şi găsească şi o acoperire „morală” încep să filosofeze asupra momentului în care embrionul primeşte suflet, sau devine om. Câţiva moralişti „creştini”, urmându-i pe embriologii britanici, fac distincţie între embrion şi „pre-embrion”. „Pre-embrionul” e descris ca o masă de celule nediferenţiate, de la zigotul unicelor şi până la dezvoltarea „primei trăsături” sau a primului „ax” al trupului în timpul săptămânii a treia de sarcină. Concepţia nu mai este un moment, ci sfârşitul unui proces. Procesul concepţiei durează 12-14 zile. Abia la sfârşitul acestei perioade s-ar putea vorbi despre „o nouă viaţă umană” şi despre existenţa „unui suflet omenesc”. Acest proces, sau această perioadă, poate fi socotită de alţii mai lungă. Şi câtă vreme embrionul „nu-i om” îl poţi elimina, ca pe o măsea, fără probleme de „conştiinţă”, nu-i aşa?
Sunt şi legi omeneşti, din păcate şi cea românească, ce nu-l socotesc pe făt om cu identitate proprie până la naştere. Aşa că atâta vreme cât e în pântece, părinţii ucigaşi, cu complicitatea doctorului ginecolog, îl pot omorî şi arunca la coşul de gunoi fără a-şi face probleme.
Ce paradox! O familie care-şi doreşte mult un copil, şi se naşte prematur la şase sau şapte luni, face tot ce poate pentru a-l salva. Îl salvează, trăieşte, şi pe bună dreptate e numit om. O alta care nu doreşte copilul îl avortează la aceeaşi perioadă, de şase sau şapte luni, şi spune că nu-i om ci o bucată de carne.
Biserica a afirmat dintotdeauna că viaţa umană începe o dată cu concepţia, care face frontieră comună cu fertilizarea. Cu mult timp înainte ca medicii specialişti să descopere celulele embrionare şi cromozomii, scriitorii creştini condamnau avortul în orice stadiu al sarcinii, pe temeiul că fetusul este întru totul om şi poartă în el chipul lui Dumnezeu. Embrionul este viaţă cu existenţă şi identitate de sine, individ cu toate drepturile, cu suflet, din momentul conceperii.
În virtutea acestui principiu, Sfântul Vasile cel Mare ne spune că femeia „care leapădă pruncul este supusă judecăţii pentru ucidere”. Şi nu numai ea, ci şi cei care dau medicamente avortive sunt ucigaşi (Canonul 8 al Sfântului Vasile cel Mare). Complicitatea la avort a soţului şi a medicului ginecolog care provoacă avortul, este complicitate la crimă.
Pentru Biserica Creştină, avortul sau întreruperea sarcinii nu este un simplu act moral nepermis, ci este ucidere. Este ucidere premeditată. Este ucidere mai vinovată, mai păcătoasă şi mai urâtă de Dumnezeu decât orice ucidere, pentru că ia dreptul la viaţă unei fiinţe omeneşti înainte de a gusta din aceasta şi mai ales înainte de a se învrednici de Sfântul Botez.
Lipsurile materiale nu sunt un argument prin care să poţi justifica avortul. Poţi ucide pe altul ca să trăieşti tu? Şi apoi Dumnezeu îi dă fiecăruia bucata de pâine necesară.
Paradoxal, s-a observat că aversiunea faţă de copil creşte o dată cu înavuţirea. Natalitatea în ţările „civilizate” este tot mai mică. Naţiunile din vest îmbătrânesc, iar în lumea a treia, este explozie de populaţie.
Cum se împacă această situaţie cu calitatea noastră de creştini? Ne place să scoatem în evidenţă seriozitatea spiritualităţii româneşti, participarea oamenilor la slujbele religioase. Şi atunci, pe tărâm practic, care este urmarea acestei spiritualităţi?
Pe deasupra, din cauza sărăciei, foarte mulţi tineri părăsesc ţara, plecând la lucru în America sau în Europa Occidentală. Lucrul acesta s-a mai petrecut la începutul secolului XX, dar atunci foarte mulţi s-au reîntors cu bani şi au investit acasă. Se vor mai reîntoarce şi acum?
Copiii, dacă gândim creştineşte, trebuie primiţi ca o binecuvântare a cerului. Cea mai sfântă comuniune ţi-o oferă familia. Sfântul Ioan Gură de Aur numeşte familia „mica biserică”. Părinţii aducând un copil pe lume săvârşesc o cu cucernică şi sfântă slujbă.
În basmul românesc, cele trei fete, reprezentând pe toate fecioarele, fiecare cugetă să dea un odor de preţ flăcăului de împărat ce o va lua de soţie. Cea mai mare promite un fus de aur cu care va face haine pentru toată curtea, cea mijlocie o pâine cu care va hrăni toată obştea, iar cea mică „doi feţi logofeţi ca totul şi cu totul de aur”. Acest dar îl fermecă pe feciorul de împărat şi o luă de soţie. Inimile celor doi se întâlnesc în copil. A fi soţie nu-i suficient să-ţi îmbraci casa, s-o hrăneşti, ci să-i dai bărbatului cel mai preţios dar: copilul.
Copilul este binecuvântarea iubirii lui Dumnezeu pentru cei ce s-au căsătorit din dragoste şi-şi consacră slujirea lor vieţii, şi nu morţii. În casa creştină tot ce se face, se face pentru copil. Iubirea soţilor se întrupează în copil. Chiar dacă greutăţile vieţii nu le îngăduie să-şi manifeste văzut dragostea unuia pentru altul, ea este concret prezentă prin copil. Privind copilul, inima şi gândul lor se reîntoarce la momentul în care Dumnezeu li l-a dăruit. Copilul le verifică iubirea, copilul le-o menţine, copilul le-o face veşnică.
Constatăm că-n societatea post-modernă nu se mai judecă aşa. În cadrul culturii occidentale familia se află în mare criză. Soţii continuă să se înstrăineze unii de alţii. Părinţii se îndepărtează de copii, în cazul fericit când acceptă să facă copii. Dar nu-i suficient că punem acest diagnostic, ci e nevoie şi de o cale de tămăduire. E nevoie de un medicament.
Încercăm să creionăm o cale de tămăduire, plecând de la starea de înstrăinare în care se găsesc membrii familiei actuale. În majoritatea cazurilor aceştia îşi desfăşoară activitatea în afara căminului. Părinţii lucrează în locuri diferite; copiii merg la şcoală în locuri diferite; micuţii se joacă în parc; şi, din nefericire, nici nu mai mănâncă împreună, ci pe la cantine şi restaurante.
Primul lucru pe care trebuie să-l regăsească familia post-modernă este dulceaţa rugăciunii făcută împreună şi a rugăciunii colective din biserică. Câteva minute de rugăciune dimineaţa şi seara, mersul la biserică duminica cu toată casa, ar fi salutate. Familia creştină trebuie să se roage împreună, să caute împreună, să facă lectură religioasă împreună. Nu se poate exprima în cuvinte cât de mare este folosul unei vieţi duhovniceşti în cadrul familiei. Roadele acestei vieţi sunt: sentimentul de linişte şi siguranţă, statornicia, dreapta judecată, armonia şi maturizarea spirituală.
Al doilea lucru, tot important, este regăsirea bucuriei de a mânca împreună. Programul supraîncărcat, graba permanentă, au ajuns să desfiinţeze aproape total această comuniune. Soţii vin de la serviciu pe rând şi mănâncă separat. Copiii vin de la şcoală şi mănâncă când apucă. Este adevărat că sunt unele situaţii obiective când oamenii mănâncă pe rând, dar dacă această practică devine lege, paguba spirituală este imensă. Au fost cazuri în care şi Domnul Hristos cu ucenicii nu puteau mânca împreună. Dar acestea erau excepţii. În asemenea situaţii „El le-a zis: Veniţi voi înşivă de o parte, în loc pustiu, şi odihniţi-vă puţin. Căci mulţi erau care veneau şi mulţi care se duceau şi nu mai aveau timp nici să mănânce”(Marcu 6, 31).
Al treilea lucru pe care familia creştină trebuie să-l redescopere este petrecerea timpului liber împreună. Cu toate că în societatea noastră distracţia este practicată abuziv, ea îşi are locul ei în viaţa de familie. Este bine ca membrii familiei să râdă împreună, să se joace împreună, să-şi facă concediile, ieşirile şi drumeţiile împreună. Sunt situaţii în care joaca, drumeţia şi alte moduri de destindere consolidează legătura dintre soţi şi-i învaţă pe copii cinstea, onestitatea, spiritul de echipă şi politeţea.
Nu-i nevoie să fii savant pentru a observa cât de mult a slăbit astăzi familia. Ba observăm că există nenumărate „cupluri” necăsătorite. Numărul lor creşte. Şi cei ce vor să fie la „modă” nu doresc copii sau, cel mult, unu. Ideea de a avea copii este abandonată pentru că aceştia te-ar încurca să ajungi cât mai repede căpătuit.
Or, de unde începe, în concluzie, tăria familiei? Tăria familiei începe de la cuvântul lui Dumnezeu: „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi” (Facere 1, 28).
De la facerea lumii, Dumnezeu a fost preocupat de tăria familiei punându-le oamenilor la îndemână sfaturile necesare pentru o viaţă normală şi fericită: „De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi vor fi amândoi un trup” (Facere 2, 24). Iar unirea lor, în mod firesc, este binecuvântată cu prunci.
