„Întorcând lui Dumnezeu darul naturii prelucrate prin asceza muncii noastre, prin imprimarea acestei cruci în ele, le sfinţim, le luăm caracterul de izvor uşor de plăceri şi ne sfinţim pe noi înşine”
Potrivit credinţei creştine, lumea a fost creată de Dumnezeu ca un dar pentru oameni. Viaţa este şi ea un dar al lui Dumnezeu. Tot ce mănâncă şi bea omul „de pe urma muncii lui este un dar de la Dumnezeu” (Eccl. 3,13). Înţelepciunea, ştiinţa, bucuria sunt daruri ale lui Dumnezeu. Chiar dacă lumea ar fi dată omului numai spre cunoaştere, şi tot ar fi un dar al lui Dumnezeu.(…) Lumea este şi un cuvânt sau o cuvântare coerentă a lui Dumnezeu către om, într-o înaintare continuă. Lucrurile sunt darul Cuvântului lui Dumnezeu care luminează viaţa. Dumnezeu ne arată iubirea Sa prin lumea ca dar, pentru ca să se realizeze un dialog progresiv în iubire cu noi. Însă, pentru aceasta trebuie ca şi noi să întoarcem lui Dumnezeu un dar. Dar omul nu are ce să dea lui Dumnezeu de la sine. Dumnezeu se bucură ca omul să renunţe la unele din darurile primite, întorcându-le. Acesta este sacrificiul omului, întrucât putând considera în lăcomia lui că toate cele date lui de Dumnezeu îi sunt necesare, renunţă totuşi la unele dintre ele. Prin aceasta, el arată că recunoaşte că toate le are de la Dumnezeu ca dar şi îi aparţin Lui.
Lumea arată în caracterul ei de dar al lui Dumnezeu că ea nu este ultima şi absoluta realitate. Ea este necesară nu numai întrucât are trebuinţă să-i fie dată, ci şi întrucât are trebuinţă de ea ca să o dăruiască, la rândul lui pentru creşterea lui spirituală. Ea îşi vădeşte prin aceasta din nou caracterul ei educativ pentru om. Şi el nu o pierde total prin actul dăruirii, ci se împodobeşte prin ea şi mai mult prin faptul că o dăruieşte: „Mai fericit este a da decât a lua”. El se îmbogăţeşte astfel cu adevărat nu numai prin darul lui Dumnezeu către el, ci prin dialogul complet al darului, adică prin primirea şi întoarcerea darului.
Paradoxul se explică prin faptul că darul primit şi întors înapoi apropie persoanele în aşa măsură încât obiectul darului devine comun şi devine mijlocul transparent al celei mai depline comunicări între persoane. Şi nu numai comun, ci şi sporit prin viaţa ce şi-o comunică persoanele prin iubirea manifestată în darul ce şi-l fac; persoanele se dăruiesc prin aceasta ele însele, iar prin această dăruire sporesc duhovniceşte.
Actualizarea talanţilor, darul oferit de oameni lui Dumnezeu
Dar lucrurile date nouă de Dumnezeu pot deveni darul nostru către Dumnezeu, prin faptul că suntem liberi în întoarcerea lucrurilor către Dumnezeu. Noi transformăm lucrurile în daruri ale noastre şi prin iubirea ce-o arătăm în felul acesta lui Dumnezeu. Spre aceasta noi le putem transforma şi combina la nesfârşit. Dumnezeu i-a dat lumea omului nu numai ca un dar de o fertilitate continuă, ci şi de o mare bogăţie de alternative posibile de actualizat de către om prin libertate şi muncă. Această actualizare ca talanţi înmulţiţi daţi de Dumnezeu este darul omului către Dumnezeu. (…)
Cel mai mare dar pe care cineva îl poate face lui Dumnezeu este darul vieţii sale înseşi. Desigur, această întoarcere a darului nu înseamnă o dispreţuire a darului primit. În cazul acesta, darul omului întors către Dumnezeu n-ar mai fi dar. Întoarcerea unui dar implică preţuirea lui chiar de către cel care l-a primit. În dăruirea vieţii noastre către Dumnezeu voinţa noastră face un sacrificiu suprem dat fiind că ceea ce voieşte în esenţă natura umană este să se conserve. De fapt, prin aceea că dă, omul face ceva prin care el socoteşte că promovează fiinţa lui. Dialogul darului între Dumnezeu şi om este că fiecare se dăruieşte celuilalt. Omul, chiar dacă are viaţa de la Dumnezeu o poate face dar lui Dumnezeu întrucât, deşi ar putea să o menţină până când i-o ia Dumnezeu, o întoarce lui Dumnezeu prin libertatea sa, printr-o slujire mai înaltă. Cel ce dăruieşte viaţa lui Dumnezeu nu ţine la ea în mod egoist, ci o dă lui Dumnezeu sau o pune în slujba Lui. Pe de o parte, el mărturiseşte prin orice lucru oferit lui Dumnezeu că este darul Lui, că nu-l are de la sine, ci de la Dumnezeu, pe de altă parte, că nu vrea să profite în mod egoist de darul lui Dumnezeu, ţinându-l la sine, ci-şi arată şi el iubirea faţă de Dumnezeu, dându-i măcar ceea ce are putinţa să-i dea, adică o parte din lucrurile primite de la El Însuşi.
Pe lângă aceasta, mai trebuie observat că nimeni nu întoarce lui Dumnezeu lucrurile primite fără să fi adăugat la ele şi munca sa. Strugurii, pâinea, vinul, untdelemnul, date lui Dumnezeu, sunt nu numai darul lui Dumnezeu, ci şi munca omenească imprimată în ele. Munca pune o pecete valorificatoare a sa pe darurile primite, prin aceasta făcându-le daruri omeneşti.(…) În esenţă, prin darul lumii Dumnezeu vrea să se facă cunoscut omului pe Sine Însuşi în iubirea Sa. De aceea şi omul trebuie să se ridice peste darurile primite, la Dumnezeu Însuşi Care le-a dat. Darul ca semn al dragostei unei persoane faţă de alta are în sine imprimată destinaţia de a fi depăşit de cel căruia i s-a dat. Într-un fel, darul e lucrul la care renunţă persoana care l-a dăruit, de dragul persoanei căreia i-l dăruieşte.
Dăruitorul e mai mult decât darul
Când cineva nu înţelege aceasta, darul i se ia adeseori fără voia sa, pentru ca să-şi dea seama că Dăruitorul e mai mult decât darul. Peste lume şi peste viaţa noastră stă astfel aşezată viaţa noastră. Când noi nu mai vedem pe Dumnezeu prin crucea de bunăvoie, depăşind lumea şi viaţa noastră în iubirea de Dumnezeu, Acesta ni se face transparent prin crucea fără voie. În sensul acesta, toate cele ce se află la mijloc între cer şi oameni se cer după cruce. Prin dezlipirea de ele omul dă de Dumnezeu, Care este infinit mai mult decât toate darurile Lui. Crucea prin care el se dezlipeşte de ele şi mormântul uitării de ele, în care dispar, duc pe om la înviere. Şi toate sunt menite să ducă pe om spre înviere adică spre viaţa eternă. Întorcând lui Dumnezeu darul naturii prelucrate prin asceza muncii noastre, prin imprimarea acestei cruci în ele, le sfinţim, le luăm caracterul de izvor uşor de plăceri şi ne sfinţim pe noi înşine.(…) Însă, Dumnezeu ne-a dat lucrurile ca daruri nu numai pentru a ne deprinde în tăria de a le depăşi spre El, ci şi a le depăşi pentru semenii noştri, dăruindu-le lor. Iubirea noastră manifestată prin folosirea lucrurilor ca daruri trebuie să se îndrepte nu numai spre Dumnezeu, ci şi spre semenii noştri, ca să le câştigăm iubirea-comuniunea cu ei. „În dar aţi luat, în dar să daţi!” (Mt. 8, 10). Propriu-zis când le dăm altora, le dăm lui Dumnezeu. Dumnezeu vrea ca talantul dat de el să fie dat la zarafi, adică la cei ce ştiu să lucreze cu el, ca să fie luat înapoi cu dobândă. Darul făcut de cineva altuia i se întoarce totdeauna cu un folos sporit. Mântuitorul ne recomandă să ne facem prieteni cu bogăţia nedreaptă, care nu e de la noi, ca şi ea să ne ajute să intrăm în bogăţia cea veşnică.
Darurile lui Dumnezeu, menite să sporească comuniunea între oameni
Bunurile lui Dumnezeu oferite ca daruri servesc ca legătură a iubirii între persoane; prin aceasta, ele nu devin paravane despărţitoare între ele. Bunurile ca daruri sunt menite să servească comuniunea interpersonală şi să fie depăşite prin această comuniune. Lucrurile sunt date pentru realizarea unei adânci comuniuni interumane, nu doar pentru practicarea unui dialog singular al fiecăruia cu Dumnezeu, ci şi pentru practicarea unui dialog între ei şi al lor comun cu Dumnezeu, sau a unui dialog între ei în conştiinţa că lucrurile le sunt date de Dumnezeu pentru folosirea lor ca daruri între ei, în numele, din porunca şi din bogăţia Lui, ca semne ale iubirii Lui pentru ca această iubire să se extindă şi între noi. Limitarea lor, pusă deosebit în timpul nostru, arată că dăruirea, sacrificiul, crucea şi conştiinţa insuficienţelor nu sunt numai o condiţie a creşterii spirituale pentru viaţa de veci, ci chiar şi a convieţuirii oamenilor pe pământ.
(Fragmente din Teologia Dogmatică Ortodoxă, pr. prof. Dumitru Stăniloae, vol. I, EIBMBOR, ediţia a III-a, 2003)
