Căutăm întotdeauna vina la ceilalţi
Ne îndoim mereu de cel de lângă noi, dar nu şi de propria persoană. Umorul nostru proverbial a ajuns în punctul în care nu mai râdem atât de necazul nostru, cât mai ales de necazul celuilalt; iar hotărârea de a schimba ceva în propria viaţă dispare atunci când, în loc să ne întrebăm „de ce nu eu?”, noi ne întrebăm şi acum: „de ce eu? De ce să mă schimb eu?”.
E semnul resemnării noastre. Până şi cei care se abţin sunt tot nişte resemnaţi, prin incapacitatea lor de a se plasa de o parte sau alta. Încă nu ne-am dat seama că Vreau nu înseamnă neapărat şi că Poţi, iar dacă Poţi nu înseamnă neapărat şi că Ai dreptul şi dacă Ai dreptul nu înseamnă neapărat şi că Ai dreptate.
Şi cum putem să ne dăm seama de toate astea, câtă vreme noi nici măcar nu ştim cu exactitate ce vrem? Am ajuns să ne întrebăm dacă e mai bine „să ne rugăm şi apoi să jucăm la Loto?” sau „să jucăm la Loto şi apoi să ne rugăm?”. Probabil şi cel care câştigă la Loto e tot în dilemă: „Am avut noroc sau mi-a ajutat Dumnezeu?”.
Păcatul cel mai mare e păcatul tău
Am mai spus-o şi o repet: Eu sunt de vină şi nu celălalt (nu Dumnezeu, nu preşedintele, nu guvernul, nu Mitică, nu Georgică)! Eu! Şi eu port o parte din vina răului care se întâmplă. Şi atunci pot să încep schimbarea cu mine însumi. Sfinţii Părinţi ne învaţă că cel mai mare păcat pe lume este trufia, iar cuvintele părintelui Cleopa vin parcă cu o completare de care e bine să ţinem cont: „Păcatul cel mai mare e păcatul tău!”. Cuvintele acestea nu numai că sunt adevărate, dar pun înaintea noastră o virtute străină nouă, şi anume smerenia. Dacă vedem păcatul nostru ca fiind cel mai mare, atunci înseamnă că suntem pe calea cea bună, înseamnă că pe mine mă văd mai întâi, şi nu pe cel de lângă mine.
Examen în faţa oglinzii
Dacă facem acest lucru, o să începem să vedem în sfârşit adevăratul vinovat. În oglindă ne uităm mai ales ca să vedem defectele noastre şi nu calităţile. Oglinda sufletului (conştiinţa) are în fond acelaşi rol. Şi dacă ne putem uita în oglinda altuia la faţa noastră, nu acelaşi lucru se poate spune şi despre oglinda sufletească. Nădăjduiesc să ajung zilele în care majoritatea dintre noi n-o să se mai întrebe „de ce eu, de ce sunt eu de vină, de ce să mă schimb eu?”şi o să înceapă să se-ntrebe „de ce nu eu?”. Şi aceasta trebuie înţeleasă nu ca o lipsă de smerenie, ci ca o îndrăzneală binecuvântată. Hristos ne-a avertizat că o să avem necazuri în lume, dar ne-a îndemnat spre îndrăzneala de a le birui (Ioan 16, 33). Ori prima „îndrăzneală” este să ne vedem pe noi înşine aşa cum suntem.
