Ca educatori (părinţi, profesori sau învăţători), mult prea adesea credem că vorbele sunt vorbe şi… zboară. Mult, mult prea des nu ne dăm seama ce ecou provoacă ele în sufletele copiilor noştri. O mică parte din suferinţele provocate de nişte simple vorbe străbate din două scrisori ale unui copil rănit, preluate de pe site-ul Centrului de formare şi consiliere „Sf. Arhangheli”. Acesta, ajuns adult, a reuşit să ierte, cu ajutorul lui Dumnezeu, şi să meargă mai departe. Câţi copii însă reuşesc să facă acest lucru, ca să nu rămână mutilaţi sufleteşte?
Sărut-mâna, doamna învăţătoare,
Cu siguranţă vă miră scrisoarea mea, probabil nu aţi mai primit niciuna de la vreun fost elev. Ştiu că vă amintiţi de mine, ştiu că m-aţi iubit mult, am fost mereu unul dintre elevii dumneavoastră preferaţi. M-aţi considerat foarte inteligent, şi trebuie să vă mulţumesc pentru asta. M-a ajutat lucrul asta, mi-a dat multă încredere în mine şi rezultatele bune pe care le-am avut la şcoală (până la facultate inclusiv), vi se datorează într-o foarte mare măsură şi dumneavoastră.
Vă mai mulţumesc pentru dragostea şi căldura pe care le-am simţit venind din partea dumneavoastră, lucru foarte preţios pentru formarea mea.
Totuşi, motivul principal pentru care vă scriu este altul. Vreau să vă aduc în memorie unul din momentele în care aţi greşit, rănindu-mă puternic, iar consecinţele s-au întins până târziu în viaţa mea.
Este vorba despre scrisoarea de dragoste pe care eu i-am scris-o în clasa a doua, lui M., şi pe care părinţii ei au descoperit-o. Au venit la dumneavoastră cu scrisoarea, iar dumneavoastră aţi citit-o cu voce tare în faţa clasei. M-aţi acuzat atunci, împreună cu părinţii lui M., eu neavând nicio vină. Eu o iubeam pe M. O iubeam cum numai un copil de clasa a doua poate iubi. Copilul care eram atunci nu avea de unde să ştie că dumneavoastră şi părinţii ei greşiţi. Am luat-o de bună, v-am crezut, mi-aţi transmis direct şi indirect că a iubi o fată e un lucru de care trebuie să mă ruşinez. Şi mulţi ani m-am ruşinat de faptul că iubeam fetele. Ştiu că nu ne-aţi numit atunci când aţi citit scrisoarea, dar din detaliile scrisorii, colegii şi-au dat seama că e vorba despre M. şi că eu o scrisesem. În seara acelei zile am plâns. Am plâns de durerea provocată de o dragoste interzisă. Nu, dragostea mea nu trebuia condamnată şi pedepsită. Trebuia încurajată şi eventual supravegheată.
Deşi e târziu vreau să vă mai spun că plesnirea palmei cu rigla în faţa clasei a unui copil e o experienţă foarte umilitoare şi deloc folositoare.
Închei spunându-vă că mă gândesc adesea la dumneavoastră, că sunteţi una din persoanele importante ale vieţii mele, că vă iubesc şi respect. Încă ţin minte multe din lucrurile pe care ni le povesteaţi. Vă ştiu încă şi povestea vieţii. Mi-aş dori să ne mai întâlnim o dată.
Domnul să vă mângâie bătrâneţea şi să vă pregătească pentru o bucurie veşnică.
Al dumneavoastră elev,
X.
Vă scriu vouă: vecini, prieteni, colegi, cunoscuţi şi necunoscuţi, domnilor profesori, şi vouă tuturor celor care m-aţi umilit, m-aţi jignit, râzând de defectul meu.
Încep cu voi, prieteni şi vecini, care nu îmi spuneaţi pe nume, ci îmi puneaţi tot felul de porecle care mă făceau să mă simt umilit. Aţi pus în mine, fără să ştiţi şi fără să vă pese, multă frustrare. Am fost mereu complexat. De câte ori vă auzeam strigându-mă „Iepuraş”, „Viezuraş”, „Şobolan”, „Şoarece” izvora în mine o durere pe care copilul ce eram nu o merita.
Vă scriu şi vouă, colegi care mă necăjeaţi şi vă răzbunaţi pe mine ironizându-mă, umilindu-mă. Îţi scriu ţie, C., care m-ai agresat mai mult decât toţi ceilalţi. Îţi caut scuze, erai doar un copil. Aş fi făcut cu siguranţă la fel în locul tău. Dar asta nu contează acum. M-ai rănit mult şi vreau să mă rup din umbra durerii. Nu ştiu de ce, mă gândesc la tine acum mai mult decât la ceilalţi colegi, şi mai cu
drag. M-am bucurat să te revăd în toamnă, deşi a fost doar un salut. Chiar îmi doream să te văd.
Vă scriu vouă, domnilor profesori, care în faţa colegilor mei m-aţi umilit, scoţând în evidenţă defectul meu. Nu pot să vă uit domnule profesor de sport, şi mai ales pe dumneavoastră doamna profesoară de română, care m-aţi poreclit gratuit „Colţ-Alb”. Nu vă imaginaţi cu siguranţă ce era în mine. Vă spun acum că trăiam o dramă. E ca şi cum dumneavoastră aţi avea un secret foarte important, o taină pe care vă doriţi să o păstraţi departe de ceilalţi, iar eu vin şi brutal dezvălui tuturor cu plăcere crudă taina dumneavoastră. Iar eu eram un adolescent atunci. M-am bucurat să vă revăd în biserică. Vă ţin minte şi pe dumneavoastră domnule profesor de engleză… vă consideram un prieten şi m-aţi tratat cu dispreţ umilindu-mă în faţa colegilor.
Şi totuşi cel mai mult îmi doresc să vă scriu vouă, necunoscuţilor. Celor pe care i-am întâlnit întâmplător pe stradă sau în alte locuri, copii, adolescenţi sau adulţi, şi care m-aţi umilit scoţând în evidenţă defectul meu. Durerea care mi-aţi pricinuit-o voi am resimţit-o mult mai puternic decât cea provocată de ceilalţi. Ce nesiguranţă cumplită simţeam când un necunoscut îmi adresa cuvinte înjositoare. Aveam impresia că toată lumea mă cunoaşte şi că e o întreagă conspiraţie împotriva mea. Toată lumea vorbea în casele lor despre mine. Râdeau de mine şi nu se fereau să îmi arate şi mie asta.
Îmi doream întotdeauna să dispar, să nu mai exist. Ce vină aveam eu că mă născusem aşa? Că dinţii mei arătau în felul ăla? E cumplit să fii umilit atunci când eşti copil. Copiii sunt mereu cu braţele deschise, sunt vulnerabili. Ei aşteaptă dragoste şi mi se pare cea mai mare nedreptate să umileşti un copil. Asociez imaginea asta cu o persoană legată la ochi care aşteaptă să primească un cadou şi în schimb primeşte o lovitură puternică şi cuvinte de ameninţare. Ce şoc şi ce lovitură surprinzătoare.
Asta trăiam eu domnilor profesori, prieteni, vecini, colegi, cunoscuţi şi necunoscuţi. Vreau să mă eliberez acum de durerea pe care mi-aţi provocat-o. Doamne, binecuvintează!
apostolatintarafagarasului.blogspot.com
