Doamne, curăţeşte, rogu-te, sufletul copilului meu!

Mama mea îi tot spunea şi ea Loredanei: „Măi, fată, nu mai veni la casa noastră, e mare păcat înaintea lui Dumnezeu ceea ce faci şi n-are să-ţi ajute Dumnezeu! Mi-ai luat copilul acesta aşa de bun şi blând, şi ai făcut rău din dânsul”. Dar ea nu a înţeles defel… Am încercat să o conving pe Loredana să-mi lase în pace băiatul spunându-i că nu o va lua de soţie. Ştiam asta de la el. Dar ea tot s-a ţinut de George al meu. Supărarea aceasta a răpus-o pe mama mea. Nu avea nici o boală, dar, într-o dimineaţă, am găsit-o moartă în casă.

Mama era o femeie foarte credincioasă, şi-a cunoscut sfârşitul cu trei zile înainte să moară. De mică m-a învăţat credinţa. Îmi spunea să nu-L uit niciodată pe Dumnezeu, indiferent de ce greutăţi voi avea în viaţă, iar atunci când sunt încercată să mă rog mai mult. De multe ori, fie ziua, fie noaptea, o găseam plângând; când o întrebam de ce plânge, îmi zicea: „Ei, ştiu eu de ce plâng… Mă rog la Măicuţa Domnului şi la Sfântul Mina!” Tot timpul era în rugăciune, mai ales că în ultimii zece ani a fost paralizată. Vinerea ţinea întotdeauna post negru. …Aşa era mama mea şi aşa erau multe femei la ţară în vremea aceea. Credinţa în Dumnezeu era pe primul plan. Tot timpul erau cu gândul la Cel de Sus, să nu-L supere cu ceva nici ele, nici cei din familie.

Să revenim însă la copii. Loredana a rămas însărcinată. George, când a auzit, a părăsit-o şi a plecat în altă ţară. Ea a rămas la mine, era cu sarcina în patru luni. Am avut grijă de dânsa, am încercat să-i vorbesc despre Dumnezeu, că nu ştia nimic legat de credinţă. A mers la spovedit, duminica mergea la biserică, la Sfânta Liturghie. De curând, acolo, departe de casă, printre străini, băiatul meu s-a îmbolnăvit foarte rău: a făcut hepatită A acută infecţioasă. Neavând cine să-l îngrijească, a trebuit să se întoarcă acasă, precum fiul risipitor – dar el nu are căinţa fiului risipitor…

– Cum se manifestă această boală?

– Zace la pat; nu poate sta în picioare că îi vine rău. La început a fost galben tot – şi ochi, şi piele. Acum gălbeneala i-a trecut şi este umflat tot, iar analizele sângelui sunt foarte proaste. Mă doare foarte tare starea acesta a lui. Nădăjduiesc la Dumnezeu şi la Maica Domnului. Ştiu că mulţi oameni au greşit în viaţă şi Dumnezeu, în marea Sa milostivire, i-a iertat când aceştia s-au pocăit. Mă gândesc că, dacă s-ar întoarce la Dumnezeu şi s-ar căi de păcatul lui, poate ar avea scăpare. Toţi, toată familia suferim pentru el. Fraţii lui sunt mai tari, râd cu el, îl încurajează. Eu, când sunt singură, nu mai rezist şi izbucnesc în plâns. Mă rog foarte mult pentru el. Îi zic Celui de Sus: „Doamne, să nu-l iei nemărturisit şi necununat, că atunci aş suferi toată viaţa!” Sunt conştientă că toţi trebuie să plecăm, ori tineri, ori bătrâni, dar aş vrea ca fiul meu să se înfăţişeze curat înaintea lui Dumnezeu. Altă cale de a ajunge la Domnul, în afara pocăinţei sincere, nu există. O dată mărturisite păcatele şi având căinţă pentru ele, acestea se şterg de la noi. Dumnezeu ne primeşte şi ne iartă, pentru că este atât de bun şi de milostiv cu noi. Atât îmi doresc pentru el, să-l văd mărturisit şi cununat sau să nu mai trăiască în desfrânare. Restul nu mai contează, facă-se voia lui Dumnezeu cu el!

– Sunteţi foarte încredinţată de lucrarea lui Dumnezeu prin taina sfintei spovedanii… Vorbiţi-ne, vă rog, de relaţia cu duhovnicul dumneavoastră.

– Pentru mine, duhovnicul este totul – tată, mamă. Îl iubesc foarte mult, fără margini. Niciodată nu am putut să-i spun asta, pentru că nu am îndrăznit. Mă ruşinez în faţa duhovnicului ca în faţa lui Dumnezeu. Eu ştiu că dacă sfinţia sa va fi la sfârşitul vieţii să mă binecuvânteze, atunci mă voi duce în faţa lui Dumnezeu curată. Ştiu că ascultarea de duhovnic înseamnă ascultare de Dumnezeu. Mie întotdeauna când nu am ascultat de duhovnic mi-a mers rău, tot timpul am greşit…

Primul meu soţ a fost omorât de nişte oameni dintr-un sat vecin, iar eu am rămas cu fetiţa, care avea atunci un an şi patru luni. Nu-L cunoşteam cu adevărat pe Dumnezeu, aveam multe patimi în mine şi doream foarte mult să mă recăsătoresc. Toate prietenele mele erau căsătorite şi eu îmi ziceam că nu pot rămâne singură, trebuie să am şi eu un soţ. Ştiţi cum e cu mândria care te domină!

Ţin minte că mă spovedeam la părintele Chesarie. Nu am venit la dânsul să-i spun cu cine mă recăsătoresc. Ştiam că nu îmi va da dezlegare, pentru că de multe ori îmi spunea: „În viaţa de familie, dacă ai un soţ bun, credincios, toate merg bine, altfel totul se duce de râpă”. M-am recăsătorit însă cu un bărbat necredincios şi am făcut doi copii. El mă părăsea deseori: mergea la părinţii lui şi mă lăsa singură. Odată m-am îmbolnăvit foarte tare, aveam nevoie de ajutorul lui, dar lui nu i-a păsat şi m-a lăsat singură. Pe vremea aceea nu eram aşa de apropiată de Biserică. Într-un târziu, însă, mi-am dat seama că toate aceste încercări sunt de la Dumnezeu, ca să ne întoarcem spre Dânsul. Şi atunci am înţeles că nu mai pot trăi cu soţul, că nu mai merge căsnicia. I-am zis că trebuie să plece şi, dacă vrea să dea ceva la copii, bine; dacă nu, la fel de bine. Eu doream să-i cresc în frică şi în credinţă de Dumnezeu. El a plecat fără să dea nimic la copii…

– Cum a fost să creşteţi singură trei copii?

– Foarte greu. M-au ajutat foarte mult părinţii. În fiecare dimineaţă, la ora patru, plecam la muncă; seara, când mă întorceam, le făceam de mâncare.

– Suferiţi foarte mult pentru George. În societatea de astăzi, vedem că părinţii au alte concepţii, „moderne”, în ceea ce priveşte educaţia copiilor lor.

– Eu nu cred în acest modernism. Ştiu că sunt mame care acceptă cu bucurie ca fiicele sau fiii lor să trăiască în desfrânare. Mai ales la oraş, se obişnuieşte ca fetele să stea împreună cu prietenii ani buni înainte de căsătorie. Acele mame care acceptă aşa ceva nu se mai numesc mame. Copiii lor merg spre pierzare, împreună cu părinţii, pentru concepţia pe care o au. Niciodată nu am să fiu de acord cu asta! Sfântul Apostol Pavel spune în epistola către Efeseni: „Taina aceasta” – adică cea prin care bărbatul şi femeia vor deveni un trup – „mare este; iar eu zic, în Hristos şi în Biserică”.

Se vede că familia este tot mai atacată, dar acest lucru se întâmplă din necredinţa de pe pământ. Şi Dumnezeu ne pedepseşte. Merg pe stradă şi mă gândesc: „Doamne, pentru ce ne mai ţii? E atâta răutate şi urâciune în lume!” Înainte era ruşine, era bun-simţ. Acum nu prea mai există aşa ceva… În locul acestor trăsături de caracter au apărut desfrânarea, hula, răutatea, lipsa de respect, nepăsarea faţă de aproapele.

Ştiu că Domnul e blând, milostiv şi îndelung-răbdător şi ne ţine pentru acei părinţi din mănăstiri care se roagă pentru noi, păcătoşii, zi şi noapte. Însă şi noi, mirenii, nu putem sta cu mâinile în sân. Suntem datori să facem ceva pentru apărarea familiei creştine, altfel vom da socoteală în faţa lui Dumnezeu pentru nepăsarea şi indiferenţa noastră.

– Aveţi dreptate. Este nevoie de fapte, este nevoie şi de rugăciune. Aşa cum părinţii se roagă lui Dumnezeu pentru lume şi noi, creştinii, suntem datori să ne rugăm pentru aproapele nostru. Dumneavoastră ce-i cereţi Domnului în rugăciune pentru alţii?

– Cer de la Bunul Dumnezeu pentru toată lumea să le deschidă ochii şi urechile, ca să-L cunoască cu adevărat şi să se întoarcă cu toţii către El. Să insufle tuturor duhul credinţei, al dragostei şi al râvnei pentru fapta bună, al dorinţei de a lupta pentru credinţa noastră cea adevărată. Îl mai rog să ne ierte pe toţi, căci toţi suntem păcătoşi, toţi greşim.

– Ce pot face părinţii pentru copiii lor căzuţi în păcate?

– Eu cred că numai rugăciunea mai poate face ceva. Spunea atât de frumos un părinte: „Nu mai le mai vorbiţi copiilor despre Dumnezeu, vorbiţi-i lui Dumnezeu despre copii!” Eu, de când a plecat George în străinătate – de patru ani –, fac zilnic acatistul Sfântului Nicolae pentru el, ca să-l ocrotească Dumnezeu, să aibă milă de fiul meu.

Gândindu-mă la boala lui George, pot spune cu toată convingerea că merit crucea aceasta, pentru că sunt tare păcătoasă şi nu am suferit îndeajuns până în prezent. Tot ce va rândui Dumnezeu, tot am să duc – însă numai cu ajutorul Lui. Nu trebuie să le primim numai pe cele bune, ci şi pe cele rele îngăduite de Domnul. Prin aceste ispite, Dumnezeu ne încearcă credinţa. Eu mă rog pentru George: „Iartă-l, Doamne, şi lasă-l, Doamne, în viaţă, ca să se pocăiască! Ai grijă, Doamne, de sufletul lui! Tu ştii, Doamne, că sufletul omului e cel mai important. Dacă va fi voia Ta, Doamne, să plece din această lume, atunci să plece, dar să plece spovedit şi împăcat cu Tine!” Atunci n-aş fi supărată, gândind că aşa a fost voia lui Dumnezeu. Şi Maica Domnului l-a văzut pe Fiul său pe cruce răstignit; şi noi, oamenii, trebuie să suferim ca să ne mântuim. Eu aşa cred… Mântuirea nu se obţine aşa uşor, trebuie să suferim cum a suferit Mântuitorul pe Sfânta Cruce ca să ajungem acolo sus. Fără suferinţă nu se poate!

Vremurile sunt cum sunt şi, de aceea, mă gândesc că dacă va fi să prind prigoana împotriva creştinilor, eu nu vreau să cedez. Dacă mucenicii noştri au ajuns în faţa lui Dumnezeu prin schingiurile, bătăile şi suferinţele pe care le-au îndurat, trebuie şi eu să rabd ce va veni peste mine şi peste sufletul meu. Dar îi cer pururea Domnului să-mi dea putere pentru acesta. Tot timpul simt dragostea lui Dumnezeu. Şi cred că Dumnezeu îi dăruieşte fiecărui suflet care este aproape de Dânsul, care se spovedeşte şi se împărtăşeşte des, care nu lipseşte duminica de la Liturghie, care face pravila rânduită de duhovnic, să simtă dragostea Sa nemărginită. Se spune aşa frumos într-o cântare: „Cu noi este Dumnezeu, înţelegeţi, neamuri, şi vă plecaţi!” Ce bine ar fi dacă tot mai mulţi dintre noi am pune la suflet aceste cuvinte şi ne-am pleca în faţa Stăpânului!…

Poate mulţi dintre creştinii căldicei nu vor înţelege strigătul disperat al Mariei prin care îi cere lui Dumnezeu să curăţească sufletul băiatului ei, chiar dacă acesta nu va mai rămâne în viaţă. În istoria creştinismului avem pilde de sfinţi care, atunci când copiii lor s-au îndepărtat de Dumnezeu, s-au rugat aşa cum puţini dintre părinţii de astăzi ar mai face-o. Sfântul Iona din Odessa, un sfânt contemporan, a fost preot de mir şi a avut nouă copii. Una din fiicele sale, Sofia, a dus în neascultare o viaţă desfrânată. Înainte de a se muta la Domnul, părintele Iona i-a spus Sofiei: „Am să mă rog lui Dumnezeu să-ţi dea o moarte năprasnică, pentru iertarea păcatelor tale şi ca să te mântuieşti”. Şi Domnul i-a ascultat această rugăciune paradoxală, dar plină de dragoste. Sărmana Sofia şi-a ieşit din minţi şi a fost dusă într-un spital de nebuni, iar, după o vreme, nemţii au atacat acel spital şi i-au împuşcat pe toţi bolnavii internaţi acolo, printre care se afla şi Sofia. Şi iată că pentru aceste pătimiri, până la urmă o mucenicie, s-a mântuit şi fiica Sfântului Iona. Fie ca aceste pilde să ne dea tuturor râvna, înţelepciunea şi puterea de a păzi neschimbată comoara credinţei creştine, care ne pune la îndemână darul de mult preţ al legăturii vii cu Dumnezeu.

site sursa