Veșmintele clericale rânduiala purtării și semnificația lor

VEŞMINTELE CLERICALE

Clerul ortodox poartă două tipuri de veşminte: liturgice şi neliturgice. Cele neliturgice reprezintă îmbrăcămintea zilnică a clerului, iar la slujbă se poartă sub veşmintele liturgice. „Veşmintele cu care se îmbracă persoanele bisericeşti (în afara sfintelor slujbe) se cuvine a fi lungi şi cât cu putinţă întunecate, pentru că lungimea închipuie buna cuviinţă, iar întunecimea (culoarea neagră sau cenuşie) este icoana smereniei”.

VEŞMINTELE NELITURGICE

• Anteriul (var. antereu) sau sutana sau reverenda este un veşmânt lung, ajustat pe corp, purtat pe dedesubt, dar fără nasturi în faţă.

• Rasa este un veşmânt lung, se încheie chiar pe mijloc şi are deschizături largi la mâneci şi se poartă peste reverendă.

• Crucea pectorală în practica românească, este o distincţie dată de episcop unui preot înălţat la rangul de „stavrofor” (purtător de cruce).

• Scufia este un acoperământ plat (stilul grecesc) pentru cap, cu marginile moi.

VEŞMINTELE LITURGICE

Întrebuinţarea veşmintelor sfinte în Biserica creştină este foarte veche. Încă din timpul apostolilor, Sfântul Apostol Pavel, în epistola II Timotei 4, 13, spune: „Când vei veni, adu-mi felonul, pe care l-am lăsat în Troada la Carp”. De asemenea un felon al Sfântului Apostol Petru s-a aflat în Antiohia, iar despre Sfântul Grigorie Dialogul ni se spune că avea cu sine o haină preoţească a Sfântului Evanghelist Ioan. Începând din secolul IV este cunoscută întrebuinţarea în serviciul dumnezeiesc a mai tuturor veşmintelor folosite astăzi, după cum reiese din documentele provenite din acea vreme. În privinţa culorii materialului din care se confecţionau veşmintele, la început era culoarea albă, ca simbol al curăţeniei. Mai târziu însă, din secolul al IV-lea, au început să fie folosite şi alte culori, fiecare având semnificaţia ei: albul este icoana bucuriei şi a curăţiei, cea roşie simbolizează sângele vărsat de Domnul şi de sfinţii Lui, cea verde este simbolul nădejdii în fericirea cea veşnică, iar culoarea roşu-închis şi cea neagră sunt simbolul căinţei şi al tristeţii. Deoarece în ierarhia noastră bisericească există trei trepte bine distincte, avem şi veşminte speciale, pe care le folosesc slujitorii sfinţiţi din fiecare treaptă a clerului.

În cultul Bisericii Ortodoxe există trei categorii de veşminte liturgice corespunzătoare celor trei trepte ierarhice.

1. Pentru treapta de diacon avem aceste veşminte: stiharul, mânecuţele şi orarul.

2. Pentru cea de preot: stiharul, epitrahilul, brâul, mânecuţele şi felonul.

3. Pentru cea de arhiereu: stiharul, epitrahilul, brâul, mânecuţele, bederniţa sau epigonatul, sacosul şi omoforul. La săvârşirea serviciilor liturgice arhiereul mai poartă: mantia, crucea, engolpionul, mitra, toiagul arhieresc, dicherul şi tricherul.

Veşmintele diaconeşti

Stiharul, cel dintâi veşmânt sfinţit pentru slujbă, comun celor trei trepte clericale, este un veşmânt lung şi larg, acoperind tot corpul, ca şi veşmântul lui Aaron, care se numea talar. La început se confecţiona din lână şi era de culoare albă (din care cauză se numea şi alba), însemnând curăţia şi nevinovăţia vieţii şi bucuria spirituală a persoanelor sfinţite. Azi se confecţionează mai ales din material de culoare galbenă sau roşie. Dacă este de culoare albă înseamnă lumina lui Dumnezeu şi curăţia vieţii lui Iisus pe care trebuie să o imite slujitorul, iar dacă este de culoare roşie, simbolizează „patima cuvântului Care S-a întrupat şi şi-a vărsat sângele pentru noi”. Cu el se îmbrăcau clericii din toate treptele clerului, începând de la citeţ şi ipodiaconi, până la arhiereu.

Denumirea de stihar derivă de la verbul grecesc crtiza care înseamnă a umbla cu tact şi cu măsură, „pentru că stiharul fiind lung, până la pământ, ca şi tunica lui Aaron, face ca persoana înveşmântată cu dânsul, să umble regulat în timpul serviciului divin şi nu cum s-ar întampla”. În cultul divin, stiharul nu se foloseşte decât la oficierea Sfintei Liturghii, cu excepţia stiharului diaconesc, care trebuie îmbrăcat ori de câte ori acesta slujeşte şi este mai gros şi mai ornamental decât cel preoţesc.

Când îl raportăm la funcţiunea diaconului în cult, stiharul reprezintă strălucirea şi curăţia spirituală a îngerilor, fiindcă în oficiul lor liturgic diaconii închipuie pe îngerii care s-au arătat în veşminte albe strălucitoare la învierea Domnului (Luca 24, 4).

Stiharul închipuie strălucirea dumnezeieştii lumini, iar râurile (care împodobesc materia stiharului) închipuie sângele şi apa care au curs din dumnezeiasca coastă a Domnului. La preoţi, „stiharul alb arată felul de viaţă strălucită a preotului”.

Rugăciunea ce se rosteşte la îmbrăcarea stiharului: „Bucura-se-va sufletul meu întru Domnul că m-a îmbrăcat cu veşmântul mântuirii şi cu haina veseliei m-a împodobit: ca unui mire mi-a pus mie cunună şi ca pe o mireasă m-a împodobit cu podoabă” (Isaia 61, 10).

• Orarul la început era format dintr-o bucată de pânză lungă şi îngustă, pe care o purtau diaconii pe umărul stâng şi cu care ştergeau la gură pe cei ce se împărtăşeau.

  În timp ce diaconul rosteşte ecteniile, el ţine orarul cu mâna dreaptă în sus (în dreptul frunţii) arătând prin această ridicare momentul când credincioşii din biserică trebuie să se roage împreună cu el, iar când termină, îl aşează pe mâna stângă. Orarul simbolizează aripile îngerilor care zboară neîncetat în jurul tronului ceresc, slujind Domnului. El este şi simbolul cu care este învrednicit diaconul, de a sluji lui Dumnezeu.

  În timpul Sfintei Liturghii, înainte de ecfonisul „Să luăm aminte Sfintele Sfinţilor”, diaconii îşi încrucişează orarul închipuind pe serafimii cei cu câte şase aripi care „cu două aripi îşi acoperă feţele lor, cu două picioarele, iar cu doua zburând, strigă: „Sfânt, Sfânt, Sfânt”… Reprezentând simbolic pe heruvimi şi pe serafimi, care se apropie cu teama şi cu sfinţenie de tronul lui Dumnezeu, diaconii arată şi ei la rândul lor, că se apropie de momentul solemn al împărtăşirii cu inima smerită şi neprihănită, cu curăţie şi sfială, cu temere de cele sfinte şi cu sufletele pătrunse de semnificaţia adâncă a Tainelor celor sfinte, asemenea îngerilor măririi care slujesc cu frică şi cu cutremur înaintea scaunului Celui Preaînalt.

• Mânecuţele sau rucaviţele, fac parte din categoria veşmintelor comune celor trei trepte ierarhice, şi sunt un fel de manşete cu care se strâng mânecile stiharului, având rolul practic de a nu împiedica pe slujitor în îndeplinirea îndatoririlor în timpul Sfintei Liturghii. Ele simbolizează puterea cu care este învrednicit slujitorul şi ne aduce aminte de acele legături cu care a fost legat Iisus în timpul patimilor Sale. Simeon al Tesalonicului ne arată că mânecuţele închipuiesc „lucrarea lui Dumnezeu cea atotfăcătoare şi legăturile mâinilor Mântuitorului cu care legat fiind, a fost dus la Pilat”.

  Înveşmântarea diaconului pentru slujba Liturghiei se încheie cu punerea mânecuţelor sau rucaviţelor, după ce le sărută peste semnul crucii de pe ele, întâi pe cea din dreapta şi apoi pe cea din stânga. Mânecuţele sunt proprii atât preotului cât şi arhiereului, cu deosebirea că aceştia le pun peste capătul mânecilor stiharului, strângându-le cu ele, spre a nu fi stingheriţi în lucrările sfinte, iar nu ca diaconii, peste manşetele reverendei şi deci pe sub mânecile stiharului. La celelalte servicii divine, mânecuţele nu sunt obligatorii pentru îmbrăcămintea diaconului.

  Din cuprinsul rugăciunii ce se rosteşte de slujitori la îmbrăcarea cu mânecuţa dreaptă: „Dreapta Ta, Doamne, s-a preaslăvit întru tărie, mâna Ta cea dreaptă a sfărâmat pe vrăjmaşi şi cu mulţimea slavei Tale ai zdrobit pe cei potrivnici” (Ieşirea 15, 6), înţelegem că mânecuţele înseamnă puterea lui Dumnezeu care întăreşte pe cei ce săvârşesc cele sfinte. Pentru mânecuţa stângă rugăciunea este: „Mâinile Tale m-au făcut şi m-au zidit; înţelepţeşte-mă şi voi învăţa poruncile Tale” (Psalmii 118, 73).

Veşmintele preoţeşti

Preoţia, este o dregătorie mai înaltă, o misiune mai grea şi plină de răspundere, preotul fiind mijlocitor între Dumnezeu şi oameni, administrator al harului divin, luminător şi povăţuitor al credincioşilor pe calea mântuirii.

Însăşi veşmintele liturgice cu care este împodobit dau preotului măreţie, demnitate, prestanţă şi creează acea stare de spirit care îl transpune în ordinea sacrului şi îl introduce în sfera realităţii dumnezeieşti. Veşmintele preoţeşti sunt în număr de cinci: stiharul, mânecuţele, epitrahilul, brâul şi felonul sau sfita şi sunt în strânsă legătură cu funcţia harismatică a preotului, adică cu rolul său de organ sfinţitor al vieţii credincioşilor.

Pentru îmbrăcarea fiecărui veşmânt, preotul trebuie să rostească în gând o anumită rugăciune.

• Epitrahilul sau stola simbolizează jugul slujirii lui Hristos (Matei 11, 29-30), cât şi darul Duhului Sfânt, după cum se vede din rugăciunea pe care o rosteşte preotul atunci când îl îmbracă: „Binecuvântat este Dumnezeu, cela ce varsă harul Său peste preoţii Săi, ca mirul pe cap, ce se coboară pe barbă, pe barba lui Aaron, care se pogoară pe marginea veşmintelor lui” (Psalmii 132, 2-3). El ne aduce aminte şi de funia cu care a fost legat Mântuitorul în noaptea prinderii Lui. Cele două părţi ale epitrahilului simbolizează: partea dreaptă, trestia pe care I-au dat-o în batjocură, iar partea stângă, crucea pe care a dus-o Domnul pe umerii Săi. Este veşmântul liturgic cel mai important, deoarece fără epitrahil nici preotul şi nici arhiereul nu pot săvârşi nici un serviciu religios.

  După unele interpretări, franjurile care garnisesc partea de jos a epitrahilului, ca anexe la ultimele două galoane transversale, ar închipui sufletele credincioşilor, a căror mântuire este lăsată în răspunderea preoţilor. Aşa precum face la îmbrăcarea oricăruia din celelalte veşminte liturgice, preotul şi arhiereul binecuvântează epitrahilul, sărutând apoi semnul crucii din partea lui de sus, mai înainte de a-l aşeza pe după grumaz, cu recitarea rugăciunii respective din liturghier.

• Felonul este un fel de pelerină (haină obişnuită la evrei, la greci şi romani), fără mâneci, cu care se învelea corpul, un fel de supra veşmânt purtat şi de către Sfinţii Apostoli (II Timotei 4, 13). Felonul închipuieşte hlamida roşie cu care a fost îmbrăcat Mântuitorul în curtea lui Pilat (Matei 27, 28), dar mai simbolizează şi harul, puterea, dreptatea şi sfinţenia lui Dumnezeu aşa cum reiese din formula pe care o rosteşte preotul slujitor în momentul îmbrăcării cu el: „Preoţii Tăi, Doamne, se vor îmbrăca întru dreptate şi cuvioşii Tăi, întru bucurie, se vor bucura, totdeauna…” (Psalmii 131, 9). El mai înseamnă şi haina lungă a botezului, purtată de neofiţi, adică a celor de curând botezaţi care au fost renăscuţi „prin apă şi prin duh” (Ioan 3, 5) la viaţa cea nouă în Hristos, căci după liturghiştii mai noi, „felonul este icoana vieţii, adică: a întrupării, a patimii şi a învierii Domnului nostru Iisus Hristos (momente) ce se pomenesc şi se înnoiesc la Sfanta Liturghie. Bucuria Învierii se închipuie prin câmpul alb al felonului, întruparea se arată prin semnul Vitleemului la poale, iar patima şi moartea lui Iisus Hristos se închipuie prin crucea de la spate”. La început felonul era purtat atât de preoţi cât şi de arhierei. Cel al episcopilor avea o cruce, iar al arhiepiscopilor mai multe cruci. Cu vremea a rămas numai pentru folosinţa preoţilor.

• Brâul este o fâşie de stofă îngustă prelungită la capete cu două panglici, cu ajutorul cărora slujitorii îşi strâng stiharul împrejurul corpului ca să fie mai comozi şi mai îndemânatici în îndeplinirea lucrărilor sfinte. Peste stihar şi epitrahil preotul îşi încinge mijlocul cu brâul, simbol al puterii slujitoare cu care este învrednicit preotul, după cum reiese din rugăciunea pe care o rosteşte când se încinge: „Binecuvântat este Dumnezeu, Cel ce mă încinge cu putere şi a făcut fără prihană calea mea, Cela ce întocmeşte picioarele mele ca ale cerbului şi peste cele înalte mă pune” (Psalmii 17, 35-36). El mai închipuie tăria şi virtutea preotului, precum şi curăţia trupului. Ne aminteşte şi de şorţul cu care era încins Mântuitorul când a spălat picioarele ucenicilor la Cina cea de Taină (Ioan 13, 4-5).

  Veşmintele arhiereşti

  Veşmintele liturgice ale arhiereului se deosebesc de cele ale preotului şi ale diaconului prin forma şi mărimea lor caracteristică, prin calitatea deosebită a materialului şi mai ales prin frumuseţea şi podoaba lor exterioară impunătoare, aspecte ce denotă strălucirea şi superioritatea demnităţii arhiereşti. În calitate de urmaş direct al Sfinţilor Apostoli, arhiereul exercită toate funcţiunile liturgice din cult, iar liturghisirea sa reprezintă chipul cel mai înalt al slujirii noastre cultice.

  Pe lângă stihar, mânecuţe, brâu şi epitrahil, care sunt comune preotului şi arhiereului, arhiereul are ca veşminte proprii treptei lui următoarele:

  • Sacosul este un veşmânt în formă de sac, mai scurt decât stiharul, cu mâneci scurte şi largi. Este purtat de arhiereu întocmai cum poartă preotul felonul. Sub braţe se închide şi se deschide pe fiecare parte cu câte şase clopoţei, în total 12 clopoţei. Este cunoscut şi sub numele de dalmatică (tunică romană tivită pe margini cu purpură). La început această haină se îmbrăca numai de către împăraţi, dar Constantin cel Mare a dăruit-o patriarhului Macarie al Ierusalimului, ca semn de deosebită preţuire. Mai târziu găsim sacosul între veşmintele arhiereşti ale Sfântului Ioan Gură de Aur. Este simbolul căinţei şi al umilinţei, căci arhiereii, îmbrăcându-l, îşi aduc aminte de patima Mântuitorului şi de cămaşa Lui pentru care s-au aruncat sorţii. Clopoţeii de pe margini simbolizează cuvântul lui Dumnezeu, care trebuie să iasă din gura episcopului.

  • Omoforul este un veşmânt arhieresc purtat pe ambii umeri. „Pe umeri ai luat, Hristoase, firea noastră cea rătăcită şi înălţându-Te ai adus-o pe ea lui Dumnezeu-Tatăl”. Din acest text al rugăciunii care se citeşte la îmbrăcarea omoforului, părinţii Bisericii au mărturisit că acest veşmânt simbolizează oaia cea pierdută şi aflată, prin aceasta înţelegându-se răscumpărarea neamului omenesc şi primirea firii omeneşti de către Iisus Hristos. Este simbolul demnităţii şi rangului episcopal; având cruci pe el, închipuie şi „puterea crucii Domnului” , fiindcă cei ce voiesc a trăi în Hristos îşi iau crucea pe umeri, adică suferinţa, căci este simbolul suferinţei, după cum zice Sf. Gherman, patriarhul Constantinopolului. Episcopul îl pune pe umerii săi în anumite momente ale Sfintei Liturghii, atunci când reprezintă pe Hristos; în timpul citirii Sfintei Evanghelii, i se ia omoforul de pe umeri, „arătând prin aceasta că este slujitor al Domnului, căci Domnul este ca şi cum ar fi aici, de faţă, trăind prin Evanghelie”, zice Simeon al Tesalonicului. La început era purtat de patriarhi, apoi a devenit un veşmânt pentru toţi arhiereii.

    Potrivit tradiţiei, Maica Domnului ar fi făcut cu propria ei mână un omofor lui Lazăr din Betania, pe care Mântuitorul îl înviase din morţi şi care, mai târziu, a ajuns episcop al Ciprului, iar Sfântul Iacob, fratele Domnului şi primul episcop al Ierusalimului, săvârşea sfintele slujbe purtând pe grumaz un omofor. Prima atestare documentară despre folosirea omoforului în cult o avem din secolul al IV-lea, când Sfântul Grigorie de Nazianz a lăsat prin testament diaconului Eutropiu 13 omofoare.

  • Epigonatul sau bederniţa, este un veşmânt în formă de romb, care se leagă cu un şnur după gât, atârnând pe genunchiul drept. Întrebuinţarea lui datează de prin secolul VI. El simbolizează sabia spirituală, adică cuvântul lui Dumnezeu, cu care trebuie să fie înarmat arhiereul. Dar mai simbolizează şi Învierea Mântuitorului, pentru că are pe el brodată icoana Învierii, arătând cu aceasta puterea, biruinţa şi scularea lui Hristos pe care le-a săvârşit prin curăţie şi neprihănire. Epigonatul se dă ca distincţie şi preoţilor care se ostenesc în cuvânt şi învăţătură.

  • Mantia este un veşmânt lung şi larg, fără mâneci, care se poartă ca o pelerină, partea din spate fiind mai lungă şi târându-se pe pământ. Este de culoare purpurie şi are cusături în formă de valuri ori de râuri, care închipuiesc râurile de apă vie de care vorbeşte Mântuitorul (Ioan 7, 38), adică învăţăturile care trebuie să izvorască în permanenţă din gura arhiereului. Mantia are patru tăbliţe, din care două sunt la piept şi două jos. Tăbliţele de sus, după tălmăcirea lui Simeon al Tesalonicului, închipuiesc cele două table ale Legii Vechi, iar cele de jos, unite între ele printr-un lănţişor de aur, închipuiesc cele două testamente unite între ele prin Iisus Hristos. Deci mantia însemnează puterea şi plenitudinea demnităţii arhiereului. Arhiereii o îmbracă numai în cadrul slujbelor bisericeşti la care nu îmbracă stiharul şi sacosul, cum ar fi Vecernia, Litia, sfinţirea apei, Sfântul Maslu, Taina Sfintei Cununii şi diferite procesiuni.

  • Mitra este acoperământul capului arhiereului în timpul serviciilor religioase. În primele veacuri creştine, mitra nu era decât o simplă bandă de metal, care înconjura capul, cum se făceau coroanele împăraţilor. Cu timpul, acest gen de mitră este părăsit, şi prin secolul IV apare mitra împodobită cu cusături frumoase şi cu iconiţe, după modelul coroanei împăraţilor bizantini. Ea închipuieşte atât cununa de spini care a fost pusă pe capul Mântuitorului în timpul Patimilor (Matei 27, 29), cât şi înălţimea demnităţii arhiereşti.

  În afară de veşmintele liturgice proprii arhiereului, pe care le-am enumerat până aici, arhiereii mai poartă în timpul slujirii şi următoarele insigne, ornate sau podoabe (semne distinctive):

  • Engolpionul sau panaghiul este o icoană mică din metal, care are pe ea chipul Maicii Domnului sau al Mântuitorului. La început engolpionul avea două forme: rotundă şi de cruce. Ierarhul poartă această icoană la piept, ca semn că trebuie să aibă permanent pe Iisus în inima sa, şi pe Maica Domnului ca mijlocitoare către Dumnezeu.

  • Crucea este purtată de ierarhi pe piept, alături de engolpion, ca semn al mărturisirii credinţei în Hristos. Ea aduce aminte de spiritul de jertfă de care trebuie să fie stăpânit ierarhul. Mai aduce aminte şi de cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „Iar mie să nu-mi fie a mă lăuda, decât numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos” (Galateni 6, 14).

  • Cârja, toiagul sau pateriţa este un fel de baston lung până la 2 metri, care în partea de sus are două capete de şerpi cu gurile deschise, care se privesc unul pe celălalt, având între ei un glob sau o cruce. Şerpii simbolizează înţelepciunea pastorală (Matei 10, 16), iar globul şi crucea înseamnă că arhiereul păstoreşte turma în numele lui Hristos. Ea mai însemnează şi autoritatea arhiereului asupra turmei care îi este încredinţată (Ioan 10, 11) şi aminteşte şi de toiagul lui Aaron din Vechiul Testament.

  Dicherul şi tricherul. În timpul Sfintei Liturghii, când slujeşte arhiereul, se folosesc două sfeşnice, din care unul cu două lumânări şi altul cu trei, cu care arhiereul binecuvântează pe credincioşi în anumite momente ale slujbei şi care închipuiesc lumina învăţăturii evanghelice. Cele două lumânări ale dicherului simbolizează cele două firi ale Mântuitorului, iar cele trei ale tricherului simbolizează pe Sfânta Treime. Când diaconul dă arhiereului dicherul şi tricherul, rosteşte: „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ca văzând faptele voastre cele bune, să mărească pe tatăl vostru cel din ceruri” (Matei 5, 16).

  VEŞMINTELE MONASTICE

  Anteriul sau dulama este o haină lungă, purtată pe dedesubt (a se vedea mai sus). Monahii îl poartă tot timpul. Brâul, spre deosebire de brâul preoţesc, este un fel de curea confecţionată din piele; monahii îl poartă tot timpul, fiind astfel „încinşi cu puterea adevărului”, spre „mortificarea trupului şi înnoirea duhului”; brâul monahal simbolizează mortificarea trupului prin asceză, pentru că este făcut din pielea unui animal mort.

  • Pieptarul este un veşmânt scurt, fără mâneci, purtat peste anteriu. Acesta poate fi purtat şi de către preoţii căsătoriţi, dar de regulă aceştia nu îl poartă. Monahii îl poartă tot timpul.

  • Rasa (sau giubeaua, cu un termen mai vechi) este o haină lungă şi largă, purtată pe deasupra (vezi mai sus). Monahii o poartă în timpul slujbelor bisericeşti.

  • Scufia (culion, potcap) – a se vedea mai sus. În practica monastică grecească, şi aceasta poate fi tare şi plată (stilul grecesc, în timpul slujbelor) sau moale (stilul grecesc, în afara slujbelor).

  Camilafca (epanokalymavchion sau epanokameloukion) este un fel de văl lung, purtat peste culion, fără să fie însă ataşat de acesta. Monahii trebuie să stea tot timpul cu capul acoperit, iar la anumite momente ei trebuie să-şi scoată doar această pânză ce se îmbracă peste culion, adică camilafca. În tradiţia românească, Mitropoliţii poartă o cruce ataşată de camilafca, şi numai Patriarhul poartă camilafca albă (şi se îmbracă în alb complet).

  • Mantia este un veşmânt lung şi larg, dintr-un material plisat, „ca o imbrăcăminte de raze”, un fel de pelerină bogată, purtat peste rasă, de regulă la slujbele bisericeşti.

  Toate veşmintele se sfinţesc înainte de punerea lor în folosinţă. Această sfinţire o face episcopul sau preotul.

  FOLOSIREA VEŞMINTELOR PREOŢEŞTI LA DIFERITE SLUJBE

  Unele slujbe sfinte pot fi săvârşite de către preot numai cu epitrahilul: diferitele ierurgii (slujbe de sfinţire şi binecuvântare), taina mărturisirii (spovedaniei), slujbe făcute în afara bisericii (la credincioşii bolnavi). Se săvârşesc de asemenea numai cu epitrahilul acele Laude bisericeşti la care nu citim Evanghelia: Vecernia şi Utrenia zilelor de rând, Pavecerniţa, Miezonoptica şi Ceasurile. La Vecernia sărbătorilor (la care se face vohod sau ieşire cu cădelniţa), la Utrenia sărbătorilor (la care citim Evanghelia), la taina spovedaniei când se oficiază în biserică, preotul îmbracă şi felonul pe lângă epitrahil. La fel face şi la taina cununiei şi a maslului, precum şi la ierurgiile la care se citeşte Evanghelia (sfinţirea apei, înmormântare, ş.a.). Pentru slujba Sfintei Liturghii preotul trebuie să îmbrace toate veşmintele cuvenite treptei; tot aşa la slujba botezului (deorece se săvârşeşte de obicei după Liturghie), la Vecernia din Duminica Rusaliilor, la Deniile din Joia şi Vinerea Săptămânii Sfintelor Patimi, la Vecernia din Duminica Învierii (Învierea a doua)şi la Utreniile din toată săptămâna Luminată.

  Bibliografie:
  „Liturgica teoretică – manual pentru seminariile teologice” – Pr. Prof. Dr. Ene Branişte; Arhim. Prof. Ghenadie Niţoiu; Pr. Prof. Gheorghe Neda; Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1984
  „Veşmintele liturgice – origine şi semnificaţie” – Arhim. Lect. dr. Vasile Miron