Văzut-aţi puterea lui Dumnezeu, vazut-aţi şi iubirea de oameni a lui Dumnezeu? Puterea – că a zguduit lumea, iubirea de oameni – că prăbuşindu-se ea, a ţinut-o; iar mai bine zis şi puterea, şi iubirea de oameni în fiecare din aceste fapte. Că şi a cutremura este lucrul puterii, şi a ţine al iubirii de oameni – că a cutremurat pământul şi a întărit lumea, că fiind ea clătinată şi gata să cadă a sculat-o.
Dar iată, cutremurul a trecut – ci temerea să rămână; zguduirea aceea s-a dus, dar sfiala să nu se ducă; am facut rugăciuni trei zile, dar să nu slabim râvna: că pentru nepăsarea noastra a fost cutremurul; ne-am făcut nepăsători, şi am chemat cutremurul; ne-am făcut râvnitori, şi am depărtat mânia; să nu fim iarăşi nepăsători, ca să nu chemăm iarăşi mânia şi pedeapsa lui Dumnezeu – „că nu voieşte Dumnezeu moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu” (Iezechiil 33, 11). Văzut-ati ce stricăcios e neamul omenesc? Când a fost cutremurul, cugetam zicând în sine-mi: „Unde sunt rapirile? Unde sunt lăcomiile? Unde sunt tiraniile? Unde sunt nechibzuinţele? Unde sunt stăpânirile? Unde sunt ostenelile de prisos? Unde sunt jefuirile săracilor? Unde sunt îngâmfarile bogaţilor? Unde sunt stăpânirile dregătorilor? Unde sunt ameninţările? Unde sunt temerile?”Mai uşor decât o pânză de paianjen s-au rupt toate
Doar o clipă, şi mai uşor decât o pânza de paianjen s-au rupt toate, toate acestea s-au destrămat, şi tânguirea stăpânea în cetate, şi toţi fugeau la biserică. Spun acestea pentru că frica celor întâmplate să fie totdeauna proaspătă în voi şi să vă întărească totdeauna cugetul. Dumnezeu a cutremurat cetatea, dar n-a dat-o pierzării, că dacă ar fi vrut s-o piardă, n-ar fi cutremurat-o; dar fiindcă n-a voit s-o piardă, cutremurul a luat-o înainte ca un crainic, preîntâmpinându-ne cu privire la mânia lui Dumnezeu, ca făcându-ne mai buni prin frică să abatem de la noi pedeapsa cea prin fapte. Aşa a făcut şi cu barbarii: „încă trei zile şi Ninive va fi nimicită” (Iona 3, 5). „Şi de ce nu o nimiceşti? Ameninţi că o s-o prăpădeşti, de ce n-o prăpădeşti?”
Răspunde Dumnezeu: „Fiindcă nu vreau s-o prăpădesc, de aceea ameninţ”. – „Şi atunci de ce vorbesti?” – „Ca sa nu fac ceea ce vorbesc, trimit cuvântul înainte, să fie împiedicată fapta”, încă trei zile şi Ninive va fi nimicită, a spus atunci prorocul – iar acum zidurile dau glas. Asta zic, şi nu voi înceta să zic, şi către săraci şi către bogaţi: gândiţi-vă cât de puternică este mânia lui Dumnezeu, cât de lesnicioase şi la îndemână îi sunt toate, şi să încetăm odată cu răutatea, într-un răstimp de-o clipă a amorţit şi cugetul şi mintea fiecăruia şi a zguduit temeliile inimii.
Să ne gândim: în Ziua cea înfricoşată, când nu va fi grozăvie de o clipită, ci veacuri fără număr, şi râuri de foc, şi mânii ameninţătoare, şi puteri care trag la judecată, şi scaunul înfricoşat al Judecătorului, şi judet nemitarnic, şi se vor pune la vedere faptele fiecăruia, şi nu va fi cine să ajute – nici vecin, nici avocat, nici rudenie, nici frate, nici tată, nici mamă, nici prieten, nici vreun altcineva: ce vom face atunci, spune-mi?
Aduc peste voi frică spre a vă găti mântuirea; mai ascuţită decât fierul am făcut învăţătura, ca oricine dintre voi ce are bubă să şi-o înlăture.
Nu am spus totdeauna, şi acum spun, şi nu voi înceta s-o spun: până când veţi fi legaţi de toate acestea? Catre toţi vorbesc, dar mai ales către cei care bolesc, către cei care nu iau aminte la cele zise; sau, mai bine zis, amândorura le este de folos cuvântul: celui bolnav ca să se însănătoşească, iar celui sănătos ca să nu se îmbolnăvească. Pâna când lucruri? Pâna când bogăţie? Pâna când clădiri strălucite? Pâna când veţi fi înnebuniţi după iubirea de plăceri cea lipsită de suflet? Iată că a venit cutremurul: cu ce a folosit bogăţia? Unde e bogăţia?
Mormânt de obşte al tuturor s-a făcut cetatea
Osteneala amândorura s-a prăpădit: agonisită a pierit împreună cu cel ce a agonisit-o, casa -împreună cu cel ce a şi-a făcut-o. Mormânt de obşte al tuturor s-a făcut cetatea, mormânt facut în grabă, pe care l-au gătit nu mâini de meşteri, ci necazul. Unde sunt răpirile? Vedeţi că toate sunt mai plapânde ca pânza de paianjen?
Poate îmi vei spune: „Ce câstigi vorbind?” Câstig daca cineva ma asculta. Eu îmi fac treaba mea; semănătorul seamănă. A ieşit semănătorul să semene, şi unele seminţe au căzut lânga cale, altele pe pietriş, altele în spini, altele pe pământ bun: trei părţi au pierit şi una s-a mântuit – iar semănătorul n-a încetat să semene, ci, întrucât o parte s-a mântuit, n-a încetat cu plugăritul. Şi e cu neputinţă ca sămânţa aruncată într-o asemenea mulţime să nu rodească spice; chiar dacă nu mă vor asculta toţi, mă vor asculta jumătate; chiar de nu jumătate, măcar a treia parte; chiar dacă nu a treia parte, atunci a zecea parte; iar dacă nu a zecea parte, ci macar unul din mulţime tot mă va asculta, şi tot e bine: că nu mic lucru este a mântui şi o singură oaie, fiindcă şi păstorul cel din pildă, lăsând cele nouazeci şi nouă de oi, a alergat după cea pierdută, care era una.
Un singur om de este, şi nu-l trec cu vederea: chiar dacă-i unul singur, este om, vietatea de care Dumnezeu se îngrijeşte cel mai mult.
Chiar dacă-i rob, nu mi se pare de dispreţuit, că eu caut nu rangul, ci fapta buna; nu mă uit dacă-i stăpân sau rob, ci mă uit la suflet; chiar dacă-i unul singur, este om – pentru el a fost întins cerul, pentru el străluceşte soarele, pentru el aleargă pe cer luna, pentru el a fost revărsat vazduhul, pentru el curg izvoarele, pentru el a fost întinsă marea, pentru el au fost trimişi prorocii, pentru el a fost dată Legea.
Dar ce zic eu de astea? Pentru el, Fiul Cel Unul-Nascut al lui Dumnezeu S-a făcut om. Stăpânul meu S-a junghiat şi a vărsat sângele Său pentru om, iar eu să trec un om cu vederea? Dar ce iertare voi avea? Nu auziţi că Domnul a stat de vorbă cu o samarineancă, şi a cheltuit cu ea mulţime de cuvinte; şi nu a fost trecută cu vederea fiindcă era samarineancă, ci a fost îngrijită, fiindcă avea suflet; n-a fost dispreţuită fiindca era curvă, ci a avut parte de multă luare-aminte, fiindcă avea să se mântuiască şi fiindcă arătase credinţă.
Pricina cutremurului este mânia lui Dumnezeu, iar pricina mâniei sunt păcatele noastre
Eu nu voi înceta a grăi, chiar dacă nimeni nu mă va asculta: doctor sunt, întrebuinţez leacurile; dascăl sunt, mi s-a poruncit să îndemn – fiindcă s-a zis: „Străjer te-am dat pe tine casei lui Israil” (Iezechiil 3, 17). Nu îndreptez pe nimeni? Şi ce dacă? Eu am plata mea. De altfel, „nu îndreptez pe nimeni” am zis-o doar aşa, că e cu neputinţă că din atâta mulţime să nu se îndrepteze nimeni. Dar astea sunt făţăreli şi îndreptăţiri ale ascultătorilor leneşi. „Ascult în fiecare zi”, spun unii, „dar nu fac”.
Ascultă, chiar dacă nu faci, că ascultând ajungi să şi faci; chiar dacă nu faci, ruşinează-te de păcat; chiar dacă nu faci, schimbă-ţi cugetul; chiar dacă nu faci, osândeşte-te pe tine însuţi că nu faci. A te osândi pe tine însuti, de unde vine? Din cuvintele mele. Când zici: „Vai mie, am ascultat şi nu fac”, acest „vai mie” e începutul schimbării în bine. Ai păcătuit şi apoi ai plâns pentru păcat? Ai şters păcatul, fiindcă s-a zis: „Spune tu întâi fărădelegile tale, ca să te îndreptezi” (Isaia 43, 26).
Şi dacă te vei amărî ori te vei întrista pentru păcat, întristarea este mântuitoare într-un fel, nu prin firea sa, ci prin iubirea de oameni a Stapânului. Celui ce are păcat nu mică mângâiere îi este a se întrista, ca zice Domnul: „Am văzut că s-a întristat şi s-a amărât, şi am vindecat durerile lui” (Isaia 57, 17-18). O! iubire de oameni negrăită şi bunătate cu neputinţă de tâlcuit! „S-a întristat, si l-am tămăduit pe el”. „Şi ce mare lucru că s-a întristat?” „Nu-i mare lucru”, zice Domnul, „dar Eu am luat pricină ca să tamaduiesc durerile lui”. Vedeţi cum într-o clipa le-a adunat pe toate?
Aşadar, cugetaţi fără încetare în voi înşivă la seara cutremurului. Toţi ceilalţi s-au temut de cutremur, eu însă m-am temut de pricina cutremurului, înţelegeti ce vreau să spun? Ceilalţi se temeau să nu se surpe cetatea şi să moară; eu mă temeam că Stăpânul e mâniat pe noi: că nu e cumplit lucru a muri, ci e cumplit a-L mânia pe Stăpânul. Aşa încât nu de cutremur m-am temut, ci de pricina lui: că pricina cutremurului este mânia lui Dumnezeu, iar pricina mâniei sunt păcatele noastre.
Să nu fim nepăsători
Nicicând sa nu te înfricoşezi de pedeapsă, ci de păcat, care naşte pedeapsa. Se clatină cetatea? Şi ce dacă? Să nu ţi se clatine cugetul, de vreme ce şi în privinţa celor bolnavi şi răniţi nu-i plângem pe cei care se lecuiesc, ci pe cei de nevindecat. Precum boala şi rana, aşa e şi păcatul; precum este tăierea părţilor bolnave şi leacul amar, aşa e şi pedeapsa.
Ati înteles ce vreau sa zic? Luati aminte, ca vreau sa va învat un cuvânt filosofesc. De ce îi plângem pe cei pedepsiti, dar nu pe cei care pacatuiesc? Ca nu este pedeapsa aşa grozavă ca păcatul: ca doar păcatul e temeiul pedepsei. Aşadar, dacă vezi pe cineva că are buba obrintită [cangrenata], ca are trupul plin de viermi şi zemuind, dar nu îi pasa de buba şi de rana sa, iar pe altul că suferă de aceleasi, dar, fiind îngrijit de doctori, este ars [cauterizat] şi tăiat [incizat] şi bea doctorii amare, pe cine vei plânge, spune-mi? Pe cel bolnav şi neîngrijit, sau pe cel bolnav şi doftoricit?
E limpede că pe cel dintâi. Să zicem ca avem doi pacatosi – unul pedepsit, altul nepedepsit. Sa nu-mi spui: „Fericit e acesta, ca e bogat, dezbraca pe orfani si face silnicie vaduvelor”. Chiar daca nu boleste, ci, asa rapitor cum e, are trecere, se bucura de cinste si stapânire, nu sufera nici unul din necazurile omenesti, nici fierbinteala [febra], nici lipsa, nici vreo boala de alt fel, are o ceata de copii în jurul sau si batrânete verzi: ei bine, pe acesta sa-l plângi mai mult, ca e bolnav si nici doftoricit nu e.
Cum anume – o să vă spun acuma eu. Dacă ai vedea pe cineva cuprins de hidropică şi are splina umflată, însa nu aleargă la doctor, ci bea băuturi reci, are masă îmbelşugată, se îmbată în fiecare zi, e însoţit de mult alai şi îşi sporeşte astfel boala, l-ai ferici sau l-ai plânge? Dar dacă l-ai vedea pe altul cuprins de hidropică, dar se bucură de îngrijirea mâinilor doctorilor, se înfometeaza [ţine post], se strâmtorează mult, rabdă leacuri amare, care pricinuiesc durere, însă prin durere nasc sănătate, nu l-ai ferici mai mult decât pe acela?
Bineînteles, caci unul boleşte şi nu se îngrijeşte, iar celălalt boleşte şi se lecuieşte. „Dar e cu osteneală lecuirea”. La urma însă e cu folos. Aşa este în viaţa de acum. Dar de la trupuri să trecem la suflete, de la boli la păcate, de la amărăciunea leacurilor la pedepsele şi la judecata lui Dumnezeu: că precum este leacul cel de la doctor şi taierea [incizarea] şi arderea [cauterizarea], aşa este pedeapsa cea de la Dumnezeu. Precum focul de multe ori pus pe locul bolnav arde si împiedica întinderea bolii, iar cuţitul îndepărtează putreziciunea, fiind dureros, dar aducând folos, aşa şi foametea şi molimele şi toate câte par rele, sunt aduse asupra sufletului în loc de cuţit şi foc ca sa împiedice întinderea păcatelor dupa asemanarea a ceea ce se întâmpla la doftoricirea bolilor trupeşti şi să facă sufletul mai bun.
Sf. Ioan Gură de Aur
