Prin Adevăr spre înviere
Ce anavoie mi-i parcursul
Prin Adevăr spre înviere,
Când pocăinţa nu-i aprinsă
Şi ruga nu mi-i cu putere.
Când mila pentru mine, taie
Mereu şi mult din pocăinţă
Şi trupul lacom de păcate
Mă duce-n rău şi-n necredinţă.
Iar când căderile cumplite
Mă trag prin trup la desfătare
Şi bucurii nelegiute
Cu sete şi cu nerăbdare,
Gust întunericul căderii
Cu disperare şi durere,
Şi strig spre Tine Domnul milei,
Când frica morţi’mi dă putere.
Findcă nimic nu pot obţine,
-Din bunătăţile-Ţi divine -.
Nimic nu pot păzi Iisuse
Pe’această lume fără Tine.
Nici un efort n’aduce roadă
Şi nici o faptă bucurie,
Nici un cuvânt nu mă înalţă
Şi nici o pază, curăţie.
De peste tot lovesc năprasnic
Ispite şi întinăciune,
Din care nu mai am scăpare
Decât prin post şi rugăciune.
Iar când de dorul curăţiei
Î-mi plâng amarul neputinţii
Tu-mi dai nădejdea mântuirii
Şi pilda ce-au lăsat-o sfinţii.
Tu mă cobori în mine însumi
Prin sfinţitoarea umilinţă,
Să-mi văd şi să-mi cunosc lăuntru
Prin încercări şi nevoinţă
Şi-n bucuria învierii
Mi-arăţi cât eşti de bun şi sfânt
Şi-mi dai să-ţi simt dumnezeirea
Încă de’aici, de pe pământ.
Nicolae Mirean
