Vedenia Ferecitei Monica

La fereastra dinspre mare

Sub al nopţii cer senin

Stă cu maică-sa de vorbă

Fericitul Augustin.

În convoiul lor spre ţară

Au venit de la Milan,

Poposind în vremea nopţii

La al Romei vechi liman.

Jos în tihnă lumea doarme,

Luna sus le stă zâmbind,

Îmbrăcând pământ şi mare

Într-o pânză de argint.

Dar trecând puţină vreme

Se opresc din vorba lor,

Căci o tainică uimire

Le răpeşte mintea-n zbor.

Augustine prea iubite,

Dumnezeu m-a prevestit

Că, în drumul vieţii mele,

Mă apropii de sfârşit.

În tăcerea cea adâncă

Ochii lor acum privesc

Spre lumina veşniciei

De la Tronul cel ceresc.

Multă vreme nici o vorbă

Nu rosteşte gura lor;

Nemişcaţi rămân, avându-şi

Chipul tainic, visător.

Sub ninsoarea de lumina,

Augustin şi maica lui,

– În uimirea lor cea sfântă –

Par a fi nişte statui.

Când îşi vin apoi în fire,

Pogorându-şi ochii grei,

Cu emoţie, Monica

Zice către fiul ei:

Nu mă turbur pentru asta,

Căci dorinţa ce mi-a fost

Am văzut-o împlinită,

Traiul nu-mi mai are rost.

Duhul meu va merge-n pace

Către veşnicul lăcaş,

Neavând de-acuma grijă

Pentru scumpul meu urmaş.

Viaţa mea a fost legată

Numai de un singur dor:

SĂ TE VĂD CREŞTIN PE TINE

ŞI CREŞTIN DREPT SLĂVITOR!

Mila cea dumnezeească

Către noi s-a revărsat

Şi pe mine cea smerită

Negrăit m-a mângâiat.

În pământul ţării noastre

Nu mai calcă pasul meu,

Căci aşa a fost poruncă

De la bunul Dumnezeu.

Mergeţi numai voi cu pace

Şi vă las ca legământ

„Trupul meu să se îngroape

În acest strein pământ!”

A rămas puţin pe gânduri

Dascălul bisericesc,

Cugetând la vorba maicii

Cea cu ton proorocesc.

Într-o clipă tot trecutul

Îmbunătăţit al ei

I-a venit atunci în minte,

Cu lucire de scântei.

Cumpănindu-i profeţia

Cu prea vrednicul ei trai

El văzu atunci cu duhul

Fericirea ei din rai.

Şi de-atuncea înainte

Cunoscut-au pe deplin:

Că-i feciorul unei Sfinte

FERICITUL AUGUSTIN.