La fereastra dinspre mare
Sub al nopţii cer senin
Stă cu maică-sa de vorbă
Fericitul Augustin.
În convoiul lor spre ţară
Au venit de la Milan,
Poposind în vremea nopţii
La al Romei vechi liman.
Jos în tihnă lumea doarme,
Luna sus le stă zâmbind,
Îmbrăcând pământ şi mare
Într-o pânză de argint.
Dar trecând puţină vreme
Se opresc din vorba lor,
Căci o tainică uimire
Le răpeşte mintea-n zbor.
Augustine prea iubite,
Dumnezeu m-a prevestit
Că, în drumul vieţii mele,
Mă apropii de sfârşit.
În tăcerea cea adâncă
Ochii lor acum privesc
Spre lumina veşniciei
De la Tronul cel ceresc.
Multă vreme nici o vorbă
Nu rosteşte gura lor;
Nemişcaţi rămân, avându-şi
Chipul tainic, visător.
Sub ninsoarea de lumina,
Augustin şi maica lui,
– În uimirea lor cea sfântă –
Par a fi nişte statui.
Când îşi vin apoi în fire,
Pogorându-şi ochii grei,
Cu emoţie, Monica
Zice către fiul ei:
Nu mă turbur pentru asta,
Căci dorinţa ce mi-a fost
Am văzut-o împlinită,
Traiul nu-mi mai are rost.
Duhul meu va merge-n pace
Către veşnicul lăcaş,
Neavând de-acuma grijă
Pentru scumpul meu urmaş.
Viaţa mea a fost legată
Numai de un singur dor:
SĂ TE VĂD CREŞTIN PE TINE
ŞI CREŞTIN DREPT SLĂVITOR!
Mila cea dumnezeească
Către noi s-a revărsat
Şi pe mine cea smerită
Negrăit m-a mângâiat.
În pământul ţării noastre
Nu mai calcă pasul meu,
Căci aşa a fost poruncă
De la bunul Dumnezeu.
Mergeţi numai voi cu pace
Şi vă las ca legământ
„Trupul meu să se îngroape
În acest strein pământ!”
A rămas puţin pe gânduri
Dascălul bisericesc,
Cugetând la vorba maicii
Cea cu ton proorocesc.
Într-o clipă tot trecutul
Îmbunătăţit al ei
I-a venit atunci în minte,
Cu lucire de scântei.
Cumpănindu-i profeţia
Cu prea vrednicul ei trai
El văzu atunci cu duhul
Fericirea ei din rai.
Şi de-atuncea înainte
Cunoscut-au pe deplin:
Că-i feciorul unei Sfinte
FERICITUL AUGUSTIN.
