Doua femei au plecat odata la o manastire, spre a se inchina. Una dintre ele era cu constiinta neimpacata, caci savarsise un pacat mare, cealalta insa nu se credea catusi de putin pacatoasa, caci, zicea dansa, a facut numai pacate mici la viata ei.
Ajungand la manastire, staretul a ascultat marturisirea pacatelor lor, iar mai apoi le-a trimis la camp, dandu-le un altfel de canon. Celei mai pacatoase el i-a poruncit sa aduca piatra cea mai mare pe care o va gasi, iar celei mai putin pacatoase, sa aduca diferite pietricele.
Femeile au facut ascultare, iar mai apoi s-au intors la parintele cu pricina. Vazand ca au adus pietrele cerute, staretul a zis fiecareia sa aseze pietrele de unde le-a luat.
Cea cu pietricele mici sovaia, iar staretul a intrebat-o:
– De ce eziti ?
– Fiindca este greu sa pun fiecare piatra la locul ei, caci sunt multe si nu tin minte locul fiecareia.
Atunci, staretul i-a zis:
– Ia aminte, femeia cealalta a savarsit o singura fapta rea, dar o tine minte, o regreta si mereu o spala cu lacrimile sale. Ea stie unde e locul pietrei luate. Dar tu, cu pacatele tale marunte si neinsemnate, nu-ti poti aduce aminte cand, cui, unde si cum ai pricinuit rau. Si deoarece pacatele tale sunt mici, dar numeroase, tu nici nu esti in stare sa te pocaiesti pentru ele.
Femeia ceea ce se credea avand pacate „mici” a inteles ca si orice pacat, oricat de mic ar parea el, intineaza sufletul.
