Stau uneori… de vorbă cu Satan
Se răzvrăteşte-n mine dorinţa de a scrie.
Idei şi sentimente se-alungă ne-ncetat,
Fugind foarte buimace spre-un loc neînsemnat.
Şi poposesc agale, de lene sau de foame,
Se rătăcesc aiurea şi stau pe iarba moale…
Se ceartă, se împacă, se-ascund după copaci,
Şi, de eşti neatent, e riscul să le calci.
Să-mi calci pe sentimente, fără impedimente,
Să vezi că-n toată viaţa sunt doar raţionamente,
Să mă striveşti în palme ca pe un fir uscat
Şi să îmi spui banal că nu-i adevărat?
Să mă priveşti laconic, cu mintea-n altă parte,
Şi să-mi zâmbeşti ironic cu zâmbetul de şarpe,
Să-mi spui că Dumnezeu e doar o nălucire
Că nu e diferenţă între un rău şi-un bine?
Să-mi dai iar mărul roşu ce Evei l-ai întins
Atunci, odinioară, în colţ de Paradis,
Şi să mă faci să muşc: vicleanule, eşti şarpe…
Dar numai rugăciunea de tine mă desparte!
Şi-ai să-mi arăţi şi mie… ca lui Iisus, odată,
Pământul, zarea, marea şi-mprejurimea toată.
Şi-ai să mă-ncerci: să cred că toate-s ale mele,
Dar te înşeli iar, şarpe! Eu n-am să cred în ele!
Nu! Nu voi crede… Şi nici nu m-oi gândi
La vorbele-ţi deşarte… Dar fericit voi fi
Când Cel Preabun de Sus putere îmi va da
Cu-un singur verb să piară până şi umbra ta.
Ca roua dimineaţa, ca fumu-n vântul serii,
Ca spuma ce se stinge, plutind la malul mării,
Aşa pieri-vei şi tu din lumea asta-a mea,
Vei coborî în Iad, purtând ruşinea grea
Căci n-ai putut! Daaa! N-ai putut să fiu iar prada ta!
Ce mult mă bucur, ştii! Dar n-am vrut să fiu rea…
Hai, vino, vino-n braţe, să-mi cer iertare-acum,
Să te sărut pe faţă, să-ţi dau apă pe drum,
Nu cum odinioară, chiar lui Hristos I-ai spus
Că de-I e sete cu mâna-ţi burete I-ai adus,
Burete înmuiat într-un oţet amar,
Amar ca şi pelinul tu I-ai adus în dar…
Dar ai plătit prea scump deja de-atâtea primăveri,
Când dintru începuturi ţi-ai provocat căderi…
Iar harul ce odată chiar pacea ţi-a adus,
Te-a prăvălit în Iadul cu foc de nepătruns…
Deja mi-e milă de a ta cădere!
Şi chiar în clipa-aceea au început să zbiere
Mamona, Ghedeon, Noroc, Bal şi Satan,
Căci eu, cu mâini întinse spre Ceruri, mă rugam.
Şi-atunci Iadul adânc îndată i-a-nghiţit
Pe cei ce din adâncuri cu râvnă au răpit
Atâtea suflete… Şi totuşi… Sunt pedepsiţi acum!
Viclene lighioane ce vă hrăniţi cu scrum,
Cu lacrimi, cu durere şi cugetări deşarte,
De veşnicie numai o clipă ne desparte!
Şi iată, vine ceasul, când în Lumina Lui
Vor dăinui popoare, iar voi… ai nimănui
Veţi rămânea pe veci! Căci cu iubirea Sa,
Va semăna Hristos rodire-n vreme grea.
Iar noi toţi vom purcede pe-al mântuirii drum
Căci toată viaţa-aceasta e pulbere, e scrum.
Rusu Denisa Felicia
