Gândurile care ţin omul în orbire

Acum stai faţă-n faţă cu inima ta. Înaintea ta se află omul tău lăuntric, cufundat în somnul adânc al nepurtării de grijă, nepăsării şi orbirii, începe să-l dezmeticeşti. Gândul cel bun care a venit, deja l-a necăjit un pic.  Păşeşte spre aceasta cu nădejde tare şi cu stăruinţă  sufletească neslăbită, cu toată luarea-aminte şi începe să te sileşti cu tot felul de imagini, mai mult sau mai puţin tari şi înfiorătoare, primindu-le pe toate în starea ta lăuntrică de a fi.

 Mai întâi, îndepărtează vălurile de pe ochii minţii tale, care o ţin într-o stare de orbire. Dacă omul nu leapădă păcatul şi nu fuge de el, aceasta e pentru că nu se cunoaşte pe sine şi primejdia în care se află din pricina păcatului său. Dacă ochii i-ar fi deschişi, ar fugi de păcat ca de o casă cuprinsă de flăcări. O asemenea orbire este urmarea neluării-aminte la sine însuşi – omul nu se cunoaşte pe sine pentru că nu a intrat niciodată în sine şi nici nu s-a gândit vreodată la sine sau la starea sa morală, însă în cea mai mare parte întunecarea îi este întreţinută de anumite convingeri oarbe despre sine însuşi.

 

Omul îşi ţese o plasă de gânduri, în care se închide sistematic pe sine. Pesemne că aceste gânduri nu sunt decât ca nişte plase de păianjen – adică sunt cu putinţă doar în mică măsură şi totuşi minteaniciodată nu le desface cu grijă, iar inima vorbeşte cu multă tărie despre realitatea şi preyenţa lor. Aceasta e amăgirea morală sau prejudecata ce se naşte din amestecul inimii în lucrurile minţii. Tocmai de aceea e nevoie să unim o anumită cumpătare şi înţelepciunecu luarea-aminte în acest moment, lepădând orice înşelăciune a inimii înrăite. Dacă inima vrea să simtă ceva în clipa cu pricina, să simtă atunci sub înrâurirea puterii de închipuire a minţii şi nu doar prin ea însăşi, ca şi cum ar lua-o de capul ei. Altfel, iarăşi va silimintea să-şi închipuie lucrurile aşa cum îi plac ei; iarăşi va sili mintea să se supună inimii, pricinuind neorânduială şi răvăşire în înţelegere şi, în loc să o lumineze, doar o va scufunda într-o orbire şi mai adâncă.


Gândurile care ţin omul în orbire

 

Punându-te acum într-o astfel de împrejurare, începe să aduci pe teren neutru diferitele gânduri care te ţin în orbire şi supune-le unei judecăţi aspre şi nefăţarnice.

Mulţumirea de sine cu „Sunt creştin „

Tu zici „Sunt creştin” şi te mulţumeşti cu asta. Aceasta e prima amăgire – să-ţi însuşeşti darurile şi făgăduinţa creştinismului, însă fără nici o grijă pentru a înrădăcina în tine adevăratul creştinism; sau sâ-ţi adaugi ceea ce nu poţi dobândi decât prin vârtutea şi vrednicia cea din lăuntru. Arată-ţi singur că e o amăgire să nădăjduieşti într-o simplă denumire, că Dumnezeu poate ridica fiii lui Avraam şi dintr-o piatră şi că poate lua făgăduinţa de la tine oricând, atâta vreme cât cele de trebuinţă pentru a avea parte de ea nu sunt împlinite degrabă. Mai ales, caută să înţelegi ce înseamnă să fii creştin, uneşte-te cu acest ideal şi vei vedea cât mai ţine această proptea a orbirii tale.

,,La urma urmei, nu suntem noi cei mai răi”

,,La urma urmei, nu suntem noi cei mai răi”, mai ştim cutare sau cutare lucru şi dacă ne gândim la cele pe care le urmărim, vom fi în stare să judecăm corect. Ne vedem de treburile noastre nu fără de chibzuială sau pricepere, aşa cum fac alţii. Aşa se înşeală unii prin propria lor apreciere psihologică. Alţii, dimpotrivă, sunt înşelaţi de înfăţişarea trupească – putere, frumuseţe şi formă. Atât unii, cât şi ceilalţi sunt cu atât mai orbiţi cu cât se înalţă mai presus de cei din jur. Trebuie să te asiguri că:

1) Înzestrările firii oricum nu au nici o valoare morală, căci nu sunt o facere a mâinilor noastre, ci ne sunt dăruite de Dumnezeu; toate cele ale firii au încă şi mai puţină valoare în creştinism, pentru că firea a fost pervertită prin păcatul strămoşesc. Sfinţeşte toate bunele tale înzestrări prin credinţa în Hristos Mântuitorul şi printr-o viaţă pe măsura acestei credinţe şi abia după aceea socoteşte-le bune.

2) Iarăşi – ai făcut tot ceea ce poţi şi trebuie să faci după măsura darurilor tale? Ţi se vacere mai mult cu cât ţi s-a dat mai mult. Grija să-ţi fie nu la talente, ci la punerea lor înlucrare. Ai ceva să arăţi pentru ele? E câştigul pe măsura cheltuielii?

3) Cât despre cine ştie ce daruri trupeşti sau întâmplătoare, nu e nimic de zis. Undeva Sfântul Ioan Gură de Aur vorbeşte despre un om care laudă pe un altul pentru înfăţişarea deosebită, maiestatea sa, avuţiile, palatul, caii de rasă şi celelalte; dar apoi, îl întreabă pe acela: „Dar de ce nu-mi spui nimic despre omul însuşi? Tot ce mi-ai înfăţişat nu e el.”

4) N-avem însă nici o pricină să ne uităm la alţii – mai bine să ne îngrijim de noi înşine. Fiecare va răspunde pentru sine însuşi. Priveşte-te pe tine, şi separându-te de ceilalţi, judecă-te numai pe tine fără a te raporta la ei. Dar dacă chiar vrei să te pui alături de alţii, atunci compară-te cu sfinţii cei bineplăcuţi lui Dumnezeu. Ei sunt legea creştină cea vie şi pildă pentru cei ce vor să se mântuiască. Dacă te vei judeca prin asemuire cu ei, nu vei mai greşi.

„Nu suntem chiar aşa de răi”

Nu suntem chiar aşa de răi: din câte se vede nu facem nici un lucru de ruşine şi nici alţii nu ne socotesc chiar aşa de răi şi nu ne lipsesc de respectul şi consideraţia lor. Şi pe lânga asta, nu sunt chiar oameni de rând, ci persoane însemnate. Cel mai gros şi mai întunecat văl al orbirii este tocmai aparenta bună-cuviinţă a purtării din afară şi legăturilor cu cei din jur! Să-ţi fie cât mai limpede că cele din afară nu au nici o însemnătate fără cele din lăuntru. Buna purtare în afară e frunza, în vreme ce bunătatea dinlăuntru e roadă. Frunzele smochinului făgăduiau roadă, dar Mântuitorul, neaflând nici una, l-a blestemat.

Acelaşi lucru se întâmplă şi cu orice om cu o bună rânduială exterioară, dar care stă înaintea feţei lui Dumnezeu fără o inimă cu adevărat bună şi temătoare de El. „Dă-mi. fiule, mie inima ta” (Pilde 23, 26) i-a spus Domnul celui înţelept [lui Solomon]. Din inimă iese tot binele şi tot răul. După cum ţi-e inima, aşa eşti şi tu înaintea Domnului. Dacă inima ţi-e mândră, atunci oricât de smerit te-ai arăta în afară, Domnul tot mândru te va socoti. Aşa e şi cu orice altceva. Şi judecarea altora e înşelătoare. Ceilalţi nu ne cunosc, dar se poartă bine cu noi, fie pentru că ne socotesc buni, fie pentru că respectă regulile de politeţe. Oare nu se mai întâmplă că cei dimprejurul nostru ne văd răutatea, dar nu ne-o vădesc din cine ştie ce socoteli ale lor? Şi nu se mai întâmplă că unii, văzând răul din alţii, îi laudă pentru aceasta, dând astfel oarecare sare şi piper necuviinţei lor? Iar nebunii care-i ascultă continuă fără să se oprească, scufundându-se din ce în ce mai adânc în nebunie şi răutate; căci, atunci când cineva vede pe cei din jur zâmbind cu plăcere la faptele sale, înaintează în căile cele rele cu o anumită mulţumire de sine. Oare nu tot aşa am face şi noi dacă am sta să ascultăm cu atâta grijă cum ne socotesc şi ne judecă alţii?!

Aşadar, răutatea e „in mine – dar ce, eu sunt singurul? „

„Ei bine, deci e răutate în mine – dar ce, eu sunt singurul?” Cutare e la fel şi tot aşa e şi celălalt şi chiar şi ăsta. Şi mai sunt o mulţime de oameni răi, chiar mai răi decât mine…” Aşa ne orbim singuri cu obişnuinţa păcatului din jurul nostru. Lămureşte-te pe tine însuţi că numărul mare al păcătoşilor nu schimbă cu nimic legea dreptăţii şi nici nu uşurează pe nimeni de răspunderea pe care o are. Dumnezeu nu se uită la număr. Dacă toţi au păcătuit, El îi va pedepsi pe toţi. Priveşte câţi oameni s-au născut înainte de potop şi toţi au pierit, afară de opt suflete. În Sodoma şi Gomora cinci oraşe au fost arse prin foc din cer şi nimeni nu s-a izbăvit afară de Lot şi fiicele sale. Chinurile din iad nu vor fi deloc mai uşoare doar pentru că acolo se chinuiesc atâţia – dimpotrivă, oare aceasta nu va spori chiar chinul fiecăruia?


Sfântul Teofan Zăvorâtul din ” Calea spre mântuire sau Manualul desăvârşitei prefaceri duhovniceşti”