DOAMNE, SPORESTE-NE CREDINTA!

“- Părinte, mă mâhnesc din pricina gândurilor de necredinţă pe care le am.

– Faptul că te mâhneşti şi nu le primeşti înseamnă că gândurile acestea sunt ale celui viclean. Uneori Hristos îngăduie să avem gânduri de îndoială sau de necredinţă, ca să vadă intenţia şi mărimea noastră de suflet. Dumnezeul nostru însă nu este mit ca Dia, Apollon etc. Religia noastră este adevărată, vie. Avem atâta nor de Sfinţi, precum spune şi Sfântul Apostol Pavel care L-au cunoscut pe Hristos, L-au trăit de aproape şi s-au jertfit pentru El. Şi în vremea noastră există oameni afierosiţi lui Dumnezeu care trăiesc stări cereşti şi vorbesc cu îngerii, cu Sfinţii, ba chiar şi cu Hristos şi cu Maica Domnului. Şi-ţi voi spune ceva de la mine, ca să te ajut. Vezi, mă fac şi eu… donator de sânge, descopăr unele fapte ca să ajut. Acolo unde văd vistierie de cunoaştere dar putină credinţă, vreau să întăresc credinţa, de aceea şi spun unele fapte de credinţă. 

– Părinte, unii se îndoiesc de toată dumnezeiasca Iconomie.

– Dar cum se poate considera basm toată această istorie cu Hristos? Atâtea câte citim în Prooroci – pe care le-au trăit cu sute şi sute de ani înainte de Hristos – în care spun cu atâtea amănunte cele despre Hristos, acestea nu le creează probleme de conştiinţă? In Vechiul Testament se spune deja cu exactitate chiar şi pentru câţi bani va fi vândut Hristos. După aceea se spune că evreii nu vor pune aceşti bani în vistieria Templului, pentru că vor fi preţ de sânge, ci vor cumpăra o ţarină pentru îngroparea străinilor. S-au împlinit şi proorocia lui Zaharia, şi celelalte. Lucruri atât de clare! Şi amănunte atât de multe! Chiar şi pen­tru hainele Lui se spune ce se va întâmpla cu el. Şi toate acestea s-au spus cu atâţia ani înainte de Naşterea lui Hristos. Aşadar cum să vină gând de necredinţă? Vedem apoi pe Apostolul Pavel! Era prigo­nitor. Mergea la Damasc având un scop. I Se arată Hristos şi-i spune: “Saule, Saule, de ce Mă prigoneşti?”. “Cine eşti, Doamne?”, întreabă acela. “Eu sunt Hristos, pe Care tu îl prigoneşti”. Şi după aceea Hristos îl înştiinţează pe Anania, care îl botează Şi în continu­are, cât s-a chinuit şi s-a nevoit Apostolul Pavel, ca să propovăduiască la toate neamurile! Apoi câţi muce­nici! Unsprezece milioane de mucenici numai la Roma. Toţi aceştia s-au pierdut? Cum să uite cineva toate acestea? Dacă citeşte puţin Evanghelia, poate să nu creadă? Şi dacă ar mai fi existat încă unele amănunte, acestea ar fi ajutat mult ca toţi oamenii să creadă. Dar Dumnezeu intenţionat n-a îngăduit, ca să se cearnă oamenii, ca să vadă câţi Il iubesc, câţi se jertfesc pen­tru El, fără să aştepte minuni etc. Pe un om mărinimos, cred că nu-l ating şi nu-l vatămă oricâte hule ar auzi.

Trebuie să credem în Dumnezeu cu mărime de suflet, nu să dorim minuni ca să credem. Când văd oameni mari că îmi cer să vadă vreo minune ca să creadă, ştii cum mă fac? Să fi fost mici, ar fi avut o oarecare îndreptăţire din pricina vârstei, dar unii ca aceştia să nu facă nimic pentru Hristos şi să spună: “Să vedem ceva ca să credem”, acesta este un lucru foarte ieftin. Oare se vor ajuta cu ceva pe ei înşişi chiar de vor vedea minuni? Vor spune că este vrăjitorie etc.

„Sporeşte-ne credinţa”

– Părinte, prin ce s-au distins unii Sfinţi, mai vechi şi mai noi, de au ştiut când vor muri, când se va întâm­pla cutare eveniment etc?

– Prin multă mărime de suflet, printr-o mare sim­plitate, smerenie şi credinţă. Nu-şi puneau în viaţa lor logica aceea care clatină credinţa. Mare lucru este credinţa! Vedeţi, şi Apostolul Petru prin credinţă a umblat pe apă. Dar de îndată ce a intrat logica, a început să se afunde. V-am spus despre părintele Haralambie are a trăit cu putini ani mai înainte în mănăstirea Kutlumusiu? Era un monah foarte simplu, harnic şi duhovnicesc. Când a îmbătrânit, o gripă pu­ternică l-a aruncat la pat şi medicul a spus părinţilor să nu se depărteze de el, că peste puţin timp îşi va sfârşi viata. Părintele Haralambie a auzit de sub pături şi i-a zis: “Ce spui? Eu nu mor dacă nu vin Pastile ca să spun: «Hristos a înviat!»”. Şi într-adevăr, au trecut aproape două luni, au venit Pastile, a spus “Hristos a înviat!”, s-a împărtăşit şi după aceea a murit. Acest bătrânel mărinimos devenise un copil adevărat al lui Dumnezeu şi împreună cu Dumnezeu şi-a hotărât ziua morţii sale.

– Părinte, cum se întăreşte credinţa?

– Credinţa se întăreşte cu ajutorul rugăciunii. Un om care nu şi-a cultivat credinţa sa de mic, dar are intenţie bună, o poate cultiva prin rugăciune cerând de la Hristos să-i adauge credinţă. Să cerem de la Hristos să ne adauge credinţă şi să ne-o mărească. Ce i-au spus Apostolii lui Hristos? Oare n-au spus: “Sporeşte-ne credinţa? Când spui “sporeşte”, înseamnă că te încredinţezi pe tine lui Dumnezeu. Pentru că de nu se încredinţează cineva pe sine lui Dumnezeu, ce să-i sporească Dumnezeu? Cerem de la Dumnezeu să ne sporească credinţa nu ca să facem minuni, ci ca să-L iubim mai mult.

Ca să se mărească credinţa în Dumnezeu toate ajută. Şi florile, şi lăcustele, şi stelele, şi trăznetele chiar. Toţi le vedem pe acestea, dar nu ne folosim toti, deoarece primim “telegramele”, gândurile ce ni le aduce vrăjmaşul. De pildă, de nu ar fi existat sarea, marea ar fi mirosit urât. Dar cel care cercetează aceas­ta în atelierul lui fără credinţă, nu se foloseşte, deoa­rece inima lui nu s-a curăţit de săruri. Dacă lucrează cineva cu mărime de suflet, cu gând bun, chiar şi cele mai anapoda le vede cu alti ochi, cu iluminare dum­nezeiască, şi îl slăveşte pe Dumnezeu.

Toate trebuie să ne ridice către Dumnezeu

– Părinte, ne-ati spus că toate trebuie să ne ridice către cele de sus, către Dumnezeu. Cum să reuşim aceasta?

– Atunci când pe toate le veti valorifica spre bine. Dacă cineva pe toate le va întoarce spre cele duhovni­ceşti, ştiţi ce câştig duhovnicesc scoate şi ce expe­rienţă duhovnicească câştigă? Apuci, de pildă, cimen­tul, şi-L poţi afla pe Dumnezeu! Apuci cărămida, îl poţi afla pe Dumnezeu! Apuci aceasta, să-L apuci pe Dumnezeu! Apuci aceea, să-L apuci pe Dumnezeu! Apuci celălalt lucru, să-L apuci pe Dumnezeu! Da, prin toate să-L apucaţi pe Dumnezeu! Dacă nu lucrează cineva aşa, dacă în toate acestea nu îl vede pe Dumnezeu, pe unul ca acesta poţi să-l pui şi înăuntrul Bisericii şi tot va fi departe de Dumnezeu. Dă-i chiar să cânte o psalmodie, tot va fi departe de Dumnezeu. Dă-i să citească o carte duhovnicească, iarăşi va fi departe de Dumnezeu. Orice lucru duhovnicesc i-ai da să facă, nu-l va duce către Dumnezeu.

Fiecare din noi, orice vede, orice face, fie coase, fie brodează, pe toate să le valorifice duhovniceşte. Vede flori? A văzut pe Dumnezeu! Vede mistreţi? Da, bre, co­pile, iarăşi L-a văzut pe Dumnezeu. Dar vei spune: “De la mistreţ îl pot vedea pe Dumnezeu?”. Da, de la mis­treţ. Vezi cum l-a făcut Bunul Dumnezeu? I-a dat un bot cu care să sape pământul ca să afle rădăcini în el fără să le vadă. Nasul lui este astfel încât să nu se taie atunci când întâlneşte lucruri ascuţite, sticle, spini etc. Nu numai când vede cineva o floare frumoasă şi bine mirositoare să spună: “Cu câtă înţelepciune a creat-o Dumnezeu!’, ci şi când vede mistreţul, şi acolo să vadă pe Dumnezeu. Şi când mă gândesc că Dumnezeu ar fi putut să mă facă mistreţ, dar m-a făcut om! Vi se pare lucru ciudat? Ce, Dumnezeu nu ne-ar fi putut face mis­treţi? Vânătorii rănesc pe mistreţ Şi de multe ori nu-l află. Se duc după aceea sălbăticiunile şi-l mănâncă pe sărmanul mistreţ de viu. Ocrotire medicală nu are şi se chinuieşte, cu toate că nu L-a rănit pe Creatorul său. In timp ce omul şi pe Creatorul său L-a rănit şi Il răneşte mereu, şi de multe ori este şi nemultumitor. De aceea spun să lucraţi corect. Cât de bine le-a făcut Dumnezeu pe toate! Ce putere dă Dumnezeu la ani­male! Medicul spune: “Ca să ai muşchi tari, să mănânci carne!”. Şi iată boii mănâncă iarbă, sărmanii, şi totuşi au nişte picioare! Nu vezi în aceasta pe Dumnezeu? Adică Dumnezeu îi întăreşte numai cu iarba pe care o mănâncă. Cu cât mai mult pe om! Ati înţeles?

Când cineva lucrează în felul acesta, ajunge într-o stare prin care poate să se folosească nu numai de Sfinţi, ci şi de cei păcătoşi. Sfântul ne întăreşte cu pilda lui sfântă. Păcătosul ne opreşte prin căderea lui, ne pune frâu, ne înfrânează, nu de teamă ca să nu scădem în ochii celorlalţi, ci ca să nu-L mâhnim pe Dumnezeu.

Puterea credinţei

– Părinte, care este pecetea Mielului?

– Cine este Mielul?

– Hristos.

– Care este pecetea Lui? Atunci când se botează creştinul, preotul îl pecetluieşte în chipul Crucii pe frunte spunând: “Pecetea darului Sfântului Duh”. Apoi, de fiecare dată când creştinul îşi face Cruce, se închină Patimii celei mântuitoare a Domnului şi cere puterea Sfintei Cruci, care este puterea morţii pe Cruce a lui Hristos. Când spunem: “Cruce a lui Hristos, mântuieşte-ne cu puterea ta”, chemăm puterea jertfei de pe Cruce a Domnului. De aceea Crucea are mare putere! Dacă, de pildă, plouă şi trăzneşte, se poate ca o cruce mare de fier de pe o clopotniţă să fie lovită de trăznet. Iar dacă acolo jos se află un creştin care are o cru­ciuliţă atât de mică şi spune: “Cruce a lui Hristos, mântuieşte-mă cu puterea ta” – nu-l loveşte trăznetul. Acolo lucrează legile naturale şi cade trăznetul pe cruce şi o dă jos. Aici păzeşte pe credincios o cruciuliţă atât de mică, pentru că a fost chemată în ajutor puterea Crucii.

– Părinte, deşi cer ceva cu credinţă, de ce nu-mi dă Dumnezeu?

– Crezi, ceri, dar dacă nu ai smerenie sau ai pre­dispoziţie spre mândrie, nu dă Dumnezeu. Poate avea cineva credinţă nu numai cât un “grăunte de muştar” ci cât un kilogram de muştar, dar dacă nu are smere­nia corespunzătoare nu lucrează Dumnezeu, pentru că nu-i va folosi. Atunci când există mândrie, nu lucrează credinţa.

Când cineva călătoreşte în această viată cu cre­dinţă, fără a se îndoi, şi cere ajutorul lui Dumnezeu, la început va avea, încet-încet, evenimente mici, apoi mai mari şi va deveni mai credincios. Trăind Tainele dumnezeieşti de aproape, unul ca acesta se face teolog, deoarece nu le prinde numai cu mintea, ci le trăieşte în realitate. Credinţa lui se măreşte mereu, deoarece se mişcă prin fapte dumnezeieşti în altă dimensiune. Dar pentru ca să trăiască cineva tainele lui Dumnezeu trebuie să-şi omoare omul cel vechi, să revină într-un fel la starea de dinainte de cădere. Să aibă nevinovăţie şi simplitate, pentru ca astfel şi cre­dinţa lui să fie nezdruncinată şi să creadă cu convin­gere că nu există nimic pe care să nu-l poată face Dumnezeu. Atunci, când ar auzi despre un om care nu crede sau se îndoieşte de unele lucruri ce au legătură cu ajutorul lui Dumnezeu, ştiţi cât suferă?

– Părinte, dacă cineva crede, numai prin rugăciu­nea sa poate schimba cursul unei situaţii?

– Dacă are credinţă mare, poate schimba multe lu­cruri. Chiar de îşi va fi zidit casa în mijlocul unui torent şi torentul aduce multă apă, dacă va crede cu tărie şi îl roagă cu căldură pe Dumnezeu, torentul se va întoarce îndărăt. Trebuie însă să aibă o astfel de credinţă încât, dacă ar auzi, să presupunem, că s-a făcut o minune şi s-a golit marea şi o ară cu tractorul, iar peştii îi cară cu camioanele, să creadă. Şi nici să nu meargă să vadă. Chiar de ar locui la o sută de metri distantă de mare şi n-ar vedea-o de acolo de unde se află, nu merge să se încredinţeze dacă este adevărat, pentru că nu se îndo­ieşte. Ştie că toate sunt cu putinţă la Dumnezeu, că puterea dumnezeiască nu se poate limita, şi de aceea nu se interesează mai mult. Atât de mare este credinţa lui. Numai credinciosul adevărat trăieşte în chip ade­vărat şi este cu adevărat om al lui Dumnezeu.

Increderea în Dumnezeu are drept mamă credinţa

– Părinte, simt o nesiguranţă, un stres.

–Asigură-te, bre, copilaşule, în Dumnezeu. Ştii nu­mai de asigurarea maşinii? Asigurarea lui Dumnezeu n-o ştii? Fă-ti cruce şi, înainte de a face orice, spune: “Hristoase al meu. Maica Domnului, ajută-mă!”. Există asigurare mai mare decât încrederea în Dumnezeu? Atunci când omul se încredinţează pe sine lui Dumne­zeu, primeşte mereu de la Dumnezeu benzină „super” şi automobilul lui duhovnicesc nu se opreşte niciodată, aleargă mereu. Pe cât poţi, ia aminte, roagă-te şi încredintează-te lui Dumnezeu şi Acela te va ajuta în orice greutate. Simplifică-ţi viaţa cu încrederea desăvârşită în Dumnezeu, ca să te eliberezi de stres şi de nelinişte.

– Părinte, când mi se spune să fac ceva, pornesc totdeauna cu o frică şi o şovăială şi, în cele din urmă, poate din cauza fricii, nu reuşesc să fac lucrul aşa cum trebuie.

– Să-fi faci cruce, copilul meu cel bun, şi să faci ceea ce ti se spune. Dacă spui: “Pentru rugăciunile Sfinţilor Părinţilor noştri”, oare dintre atâţia Sfinţi, unul dintre ei nu te va ajuta?

Să nu-ti pierzi niciodată încrederea ta în Dumne­zeu. Nu te limita la logica ta omenească şi strâmtă, ca să nu te chinuieşti şi să împiedici ajutorul dumneze­iesc. Atunci când te vei încredinţa pe tine şi lucrarea ta lui Dumnezeu, după ce cu prudenţă vei acţiona ome­neşte, te va ajuta mult, dar va ajuta şi pe alţii. Incre­derea în Dumnezeu este mare lucru. Odată trebuia să-mi ia sânge. Erau patru doctoriţe. Vine prima, se chinuieşte, dar nu-mi poate afla vena. Vine a doua, la fel. Vine a treia, care era specializată în asta: nimic. In clipa aceea trecea pe acolo a patra doctoriţă. A văzut cum mă chinuiau şi a venit să încerce şi ea. Mai întâi şi-a făcut cruce şi imediat a aflat vena, pentru că a cerut ajutorul lui Dumnezeu. Celelalte, într-un anumit fel, aveau încredere numai în ele însele.

Mare lucru este să se lase cineva în mâinile lui Dumnezeu! Oamenii îşi fac planuri şi încearcă să le realizeze, dar fără să ciulească urechile, să asculte care este voia lui Dumnezeu şi fără să se conformeze ei. Trebuie să ne lăsăm cu încredere în seama lui Dumnezeu, ca El să ocârmuiască lucrurile, iar noi să ne facem datoria noastră cu mărime de suflet. Dacă unul nu se încrede în Dumnezeu aşa încât să se lase pe sine cu desăvârşire în mâinile Sale, se va chinui. De obicei oamenii aleargă mai întâi la mângâierea ome­nească şi, după ce sunt dezamăgiţi de oameni, abia atunci scapă la Dumnezeu. Dar dacă vrem să nu ne chinuim, să cerem mângâierea dumnezeiască, deoa­rece aceasta este singura mângâiere adevărată. Nu ajunge credinţă în Dumnezeu, ci este nevoie şi de încredere în Dumnezeu. Increderea în Dumnezeu atra­ge ajutorul Lui. Creştinul crede şi se încrede pe sine lui Dumnezeu până la moarte, şi atunci vede în mod curat mâna lui Dumnezeu cum îl mântuieşte.

După cum spune Apostolul Pavel, credinţa este să credem în cele nevăzute, nu doar simplu în cele ce se văd. Atunci când ne încredinţăm viitorul nostru lui Hristos, îl obligăm să ne ajute. Incredinţarea desăvâr­şită în mâinile lui Dumnezeu are drept mamă credinţa prin care omul se poate ruga tainic şi poate primi şi roadele nădejdii. Aceasta este o rugăciune neîncetată şi aduce ajutoare dumnezeieşti în ceasul în care tre­buie. Atunci în chip firesc omul trăieşte o viată înge­rească şi se avântă în slăvire: “Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul Savaot. Pentru că omul îşi poate face viaţa sa paradisiacă dacă are încredere în Dumnezeu. Il slă­veşte în toate şi primeşte ca El să-l povătuiască pre­cum un Tată bun. Altfel, îşi face viaţa sa iad. Este mare lucru ca omul să simtă din această viaţă o parte din bucuria raiului.

– Părinte, pentru însănătoşirea sa trupească sau sufletească, până la ce punct trebuie să se lase cineva în mâinile lui Dumnezeu?

– Mai întâi omul să se încredinţeze lui Dumnezeu, şi după aceea să se încredinţeze şi unui om experi­mentat.

Credintă şi dragoste

– Părinte, ce legătură există între credinţă şi dra­goste?

– Mai întâi este credinţa şi apoi vine dragostea. Tre­buie ca cineva să creadă, ca să iubească. Nu poate iubi ceva în care nu crede. De aceea, ca să iubim pe Dumnezeu, trebuie să credem în Dumnezeu. Potrivit cu credinţa pe care o are cineva este şi nădejdea, şi dragostea, şi jertfa pentru Dumnezeu şi pentru aproa­pele. Credinţa fierbinte în Dumnezeu naşte dragostea fierbinte faţă de Dumnezeu şi faţă de chipul lui Dumnezeu, semenul nostru. Şi din revărsarea dra­gostei noastre – care nu mai încape în inimă şi se revarsă în afară – se adapă şi sărmanele animale. Dacă credem mult, iubim mult. Dacă credinţa noastră este căldicică, şi dragostea noastră va fi căldicică. Dacă credinţa noastră este fierbinte, şi dragostea noastră va fi fierbinte.

Credinţa noastră trebuie să aibă mărime de suflet şi atunci şi nevointa noastră se va face cu mărime de suflet. Şi cu cât se nevoieşte cineva cu mărime de suflet, cu atât i se măreşte şi credinţa şi dragostea. In această nevoinţă cu mărime de suflet, foarte mult ajută ca omul să se gândească la binefacerile lui Dumnezeu. Unul care are mărime de suflet nu se gân­deşte dacă există sau nu rai, ci se nevoieşte pentru că el crede în Dumnezeu şi Il iubeşte. în timp ce unul care nu are mărime de suflet, va începe să se gân­dească: “De ce să mă nevoiesc? Oare există rai? Există Judecată?”. Şi dacă cineva este nemultumitor, orice va face, tot nemultumitor rămâne. Cel cu mărime de suflet şi în ispite îl slăveşte pe Dumnezeu şi, încet-încet, ajunge să se poarte mereu cu recunoştinţă faţă de El, iar atunci vine dumnezeiasca prefacere în sufle­tul lui, bucurându-se şi veselindu-se neîncetat. Altul poate să nu aibă nici ispite, ci numai binecuvântări, dar niciodată să nu fie mulţumit.

După dragostea faţă de Dumnezeu vine jertfa. Şi când există jertfă fără interes, atunci începe cineva să aibă şi cercetări dumnezeieşti. Să fac o jertfă nu pen­tru altceva, ci pentru Dumnezeu, Care a făcut toate şi ne dă atâtea binecuvântări. Vezi, închinătorii la idoli, care îndumnezeiau natura, adorau soarele, râurile şi ajungeau să se jertfească şi pe ei înşişi pentru această credinţă. Dacă aceia se jertfeau pentru făptură, cu cât mai mult noi trebuie să ne jertfim pentru Făcătorul!

Oamenii nu cred şi de aceea nu se jertfesc. Toată nepăsarea de aici începe. Unul huleşte cele dumne­zeieşti, altul crede pe jumătate şi se chinuieşte. Pentru ca cineva să se bucure cu adevărat, duhovniceşte, tre­buie să creadă şi să iubească.

„Fără Mine nu puteţi face nimic”

Omul, dacă vrea să nu se chinuiască, trebuie să creadă în acel „Fără Mine nu puteţi face nimic” pe care l-a spus Hristos. Adică să se deznădăjduiască de sine în înţelesul cel bun şi să creadă în puterea lui Dumnezeu. Când cineva se deznădăjduieşte de sine însuşi în înţelesul cel bun, atunci îl află pe Dumnezeu. “Toată nădejdea mea spre Tine o pun”. Chiar şi oame­nii cei mai duhovniceşti nu îşi au asigurată în această lume pe deplin viaţa lor, de aceea se şi ţin pe ei înşişi mereu în asigurarea lui Dumnezeu, nădăjduiesc în Dumnezeu şi se deznădăjduiesc numai de “eul” lor, deoarece “eul” îi aduce omului toată nefericirea duhovnicească.

Increderea în sine este duşmanul nostru cel mai mare şi mai rău, pentru că ne aruncă în aer fără milă şi ne lasă nefericiţi pe drumuri. Când omul are încre­dere în sine, se leagă şi nu poate face nimic sau se luptă singur. Atunci este firesc să fie biruit de vrăjmaş sau să nu reuşească şi astfel să i se zdrobească “eul” său. Bunul Dumnezeu de multe ori iconomiseşte foarte înţelept ca să vedem şi intervenţia Sa dum­nezeiască şi nereuşita ce am suferit-o prin încrederea noastră în sine. Atunci când cineva urmăreşte şi cercetează fiecare eveniment ce se petrece în viaţa sa, dobândeşte experienţă, ia aminte şi astfel sporeşte.

Hristos cerea mai întâi credinţă în puterea lui Dum­nezeu şi apoi făcea minunea: “Dacă crezi în puterea lui Dumnezeu, te vei face sănătos”, spunea. Nu precum spun astăzi unii, în mod greşit: “Omul are puteri şi dacă crede în puterile lui, le poate face pe toate. Nu spune şi Evanghelia: «Să crezi»? Prin urmare, suntem de acord”. Da, Hristos spunea: “Crezi?“, dar înţelegea: “Crezi în Dumnezeu? Crezi că Dumnezeu poate?“. Cerea de la om garanţia că are credinţă în Dumnezeu şi numai atunci ajuta. Nicăieri nu spune Evanghelia să cred în egoismul meu, ci să cred în Dumnezeu, să cred că numai El mă poate ajuta, mă poate vindeca. Aceştia însă le iau anapoda şi spun: “Omul are puteri şi trebuie să creadă în el însuşi”. A crede cineva în el însuşi înseamnă că are sau egoism sau demonizare.

– Părinte, aceşti oameni atunci când se face o mi­nune, spun că aceasta s-a întâmplat deoarece omul a crezut că se va face.

– In spatele acestui aranjament egoist se ascunde lucrarea diavolului. Unii ca aceştia încurcă pe “crezi?” ce l-a spus Hristos, cu “crezul” lor. De aici porneşte toată această demonizare ce există în lume. După aceea îţi spun: “Să nu respecţi nici pe cel mare, nici pe cel mic, ca să dobândeşti personalitate”. De aceea auzi nişte lozinci: “Calcă-i, zdrobeşte-i, ca să reuşeşti”. Res­pectul este considerat ceva retrograd şi diavolul tri­umfă. Chiar şi un copil de ar vorbi puţin cu obrăznicie părinţilor sau celor mari este părăsit de harul lui Dumnezeu şi primeşte înrâuriri diavoleşti, cu atât mai mult dacă îşi face omul din acest fel de comportament “tipicul” său.

– Părinte, dar cum este atunci când cineva spune că el crede în Dumnezeu, dar nu crede că Dumnezeu ne păzeşte?

– Atunci se face pe sine dumnezeu. Cum crede el oare în Dumnezeu?

– Işi face în fiecare dimineaţă semnul Crucii etc.

– Insă astfel unul ca acesta spune: “Cred în Dum­nezeu, dar Dumnezeu ne-a dat minte ca să putem face orice vrem”. Sau: “Sunt dumnezeu. Nu spune Scriptura: «Dumnezei sunteţi şi fii ai Celui Prea Inalt toţi»?.  Nu se gândeşte că pentru a fi cineva dumnezeu după har, trebuie să aibă harul lui Dumnezeu. Insă el numai cu mintea lui se socoate pe sine dumnezeu. Altceva este ca cineva să aibă harul lui Dumnezeu şi să se facă dumnezeu după har, şi altceva este să se autoproclame pe sine dumnezeu. Aici este încurcătura. Făcându-se astfel pe sine dumnezeu, în cele din urmă ajunge să fie ateu (fără Dumnezeu).

Cum se poate ajunge la necredinţă

– Părinte, cum se întâmplă că oameni credincioşi ajung la ateism?

– In problema aceasta pot exista două cazuri. în­tr-un caz se poate ca cineva să fi fost foarte credincios, să fi lucrat puterea lui Dumnezeu în viaţa lui prin multe fapte palpabile şi apoi să fi ajuns la o tulburare în problema credinţei. Aceasta se întâmplă, de pildă, atunci când cineva face nevoinţă fără discernământ şi cu egoism, adică prinde viaţa duhovnicească în mod sec. “Ce a făcut cutare Sfânt – să încerc s-o fac şi eu” – şi începe să facă o nevoinţă fără discernământ. Dar, încet-încet, fără să-şi dea seama, se creează înăuntrul lui un simţământ fals că, deşi n-a ajuns la măsurile cutărui Sfânt, dar pe aproape tot este. Astfel îşi con­tinuă nevoinţa. Dar în timp ce, mai înainte de acest gând, îl ajuta harul dumnezeiesc, acum începe să-l părăsească. Pentru că ce treabă are harul lui Dum­nezeu cu mândria? Aşadar nu mai poate face nevoinţă ce a făcut-o mai înainte şi se sileşte pe sine. Dar cu sila se creează stres. Vine şi mândria care este ca un tărăboi şi creează o stare tulbure. Şi deşi a făcut atâtea şi a lucrat harul dumnezeiesc şi a avut şi experienţe dumnezeieşti, încet-încet începe să aibă gânduri de necredinţă şi să se îndoiască de existenţa lui Dumnezeu.

Al doilea caz este atunci când unul lipsit de carte vrea să se preocupe de dogme. Ei, aceasta nu e bine! Altceva este să arunce o privire, ca să cunoască dogma. Dar şi unul cu ştiinţă de carte, de va merge cu mândrie să cerceteze dogma, şi pe acesta îl va părăsi harul lui Dumnezeu, deoarece are mândrie şi va începe să aibă îndoieli. Fireşte, nu vorbesc de unul care are evlavie. Unul ca acesta, şi fără de carte de ar fi, poate arunca o privire cu discernământ, până acolo unde poate cerceta, şi să înţeleagă dogma. Dar cel care nu are o stare duhovnicească bună şi merge să se ocupe cu dogmatica, unul ca acesta, chiar de ar crede puţin, după aceea nu va mai crede deloc.

– Părinte, necredinţa s-a întins mult în vremea noastra.

– Da, dar adesea chiar şi la aceia care spun că nu cred în Dumnezeu, se vede ascunsă înăuntrul lor puţină credinţă. Odată mi-a spus un tânăr: „Nu cred că există Dumnezeu!”. „Hai mai aproape“, i-am spus. “Auzi cum ciripeşte rândunica? Cine i-a dat această harismă?”. Sărmanul a fost mişcat de aceasta. A plecat acea împietrire a necredinţei şi i s-a schimbat faţa. Altă dată au venit doi vizitatori la Colibă. Erau cam de 45 de ani si trăiau o viaţă foarte lumească. Şi precum noi, mona­hii, spunem: “Deoarece viaţa aceasta este deşartă, le lepădăm pe toate“, tot astfel şi aceia spuneau, dar din cealaltă parte: „Nu există altă viaţă“. Şi de aceea atunci, pe când erau tineri, şi-au lăsat studiile şi s-au aruncat în viaţa lumească. Au ajuns în punctul în care erau nişte cârpe şi sufleteşte, şi trupeşte. Tatăl unuia a murit de supărare. Celălalt a distrus averea mamei sale şi a îmbolnăvit-o de inimă. După discuţia pe care am avut-o, au văzut lucrurile altfel. „Ne-am făcut netrebnici”, spuneau. I-am dat unuia o icoană pentru mama lui. Am vrut să-i dau şi celuilalt o icoană, dar n-a lua­t-o. “Dă-mi o scândurică din cele pe care le rindeluieşti“, îmi spune. „Nu cred în Dumnezeu. Eu cred în Sfinţi”. Atunci i-am spus: “Fie că eşti oglindă, fie capac de cutie de conservă, nu străluceşti dacă nu cad razele de soare peste tine. Sfinţii au strălucit cu razele haru­lui lui Dumnezeu, precum stelele strălucesc cu lumina luată de la soare! (…)”.

Din: Cuviosul Paisie Aghioritul, “Trezire duhovniceasca”