Prin păcat omul face din raiul pământesc un iad pământesc

Prin păcat omul face din raiul pământesc un iad pământesc

– Parinte, Hristos incape in toate inimile?

– Hristos incape, numai ca oamenii nu-L primesc pentru ca nu incearca sa se indrepte. Pentru ca sa incapa Hristos inlauntrul nostru, trebuie sa ni se curete inima. “Inima curata zideste intru mine, Dumnezeule!

– Parinte, de ce animalele salbatice nu-i vatama pe Sfinti?

– Parinte, cum revine omul la starea de mai inainte de cadere?

– Trebuie sa-si curete inima. Sa dobandeasca curatie sufleteasca, adica sinceritatea, cinstea, lipsa de interes egoist, smerenia, bunatatea, ingaduinta, jertfa. In felul acesta omul se inrudeste cu Dumnezeu si harul dumnezeiesc se odihneste inlauntrul lui. Cand cineva are curatia trupeasca, dar nu o are pe cea sufleteasca, Dumnezeu nu Se odihneste in el, pentru ca exista inlauntrul lui viclenie, mandrie, rautate etc. Atunci viata lui este o batjocura. De aici sa incepeti nevointa voastra: sa incercati sa dobanditi curatia sufleteasca.

– Parinte, se poate taia imediat obisnuinta cea rea?

– Mai intai omul trebuie sa inteleaga ca obisnuinta asta il vatama si apoi sa vrea sa se nevoiasca, pentru a o taia. Este trebuinta de multa vointa ca sa si-o poata taia cineva imediat. Precum, de pilda, funia face incet-incet un mic santulet pe marginea fantanii si nu mai aluneca, tot asa si orice obisnuinta, putin cate putin incrusteaza un santulet in inima si cu greutate iese din el. De aceea trebuie sa fie cu luare aminte oricine, sa nu dobandeasca obisnuinte rele, pentru ca dupa aceea este trebuinta de multa smerenie si multa vointa ca sa le poata scoate. Spunea Parintele Tihon: “Obiceiul bun, fiule, este virtute; obiceiul rau, patima”.

Dar am observat ca atunci cand omul, desi se nevoieste, continua sa greseasca si nu se schimba, pricina este egoismul, iubirea de sine si interesul personal. Lipsesc smerenia si dragostea si astfel este impiedicata interventia dumnezeiasca. Insusi omul nu-L ajuta pe Dumnezeu, ca si Acela sa-l ajute pe el. Daca, de pilda, l-ar ajuta Dumnezeu sa-si depaseasca o patima, atunci s-ar umfla, s-ar mandri, pentru ca va crede ca el singur a depasit-o, fara ajutorul lui Dumnezeu.

Eliberarea din intunericul pacatului

– Parinte, este un lucru foarte grav a-si intina cineva Sfantul Botez?

– Depinde cum il intineaza. Unul il intineaza mult, altul putin, altul face o pata, doua…

– Pacatele mari sunt cele care intineaza Botezul?

– Ei, desigur, pacatele de moarte il intineaza si atunci harul dumnezeiesc se indeparteaza de la om. Dar nu-l paraseste, precum nici ingerul pazitor nu-l paraseste pe unul ca acesta. Va aduceti aminte ce i-a spus diavolul popii idolesc despre monahul care voia sa se insoare cu fiica lui? “Nu te grabi; acesta L-a parasit pe Dumnezeu, dar Dumnezeu nu l-a parasit inca“.

– Parinte, poate trai cineva in intunericul pacatului si sa nu simta aceasta?

– Nu, toti au simtirea aceasta, dar exista nepasarea. Pentru a veni cineva la lumina lui Hristos trebuie sa vrea sa iasa din intunericul pacatului. Sa luam ca pilda pe cineva care a fost inchis din greseala intr-un beci intunecat. Dar de indata ce vede o raza ce vine printr-o crapatura, cauta sa iasa la lumina. Va deschide incet-incet crapatura ca sa afle usa si sa iasa afara. La fel si aici. Din clipa in care omul va simti binele ca pe o necesitate si va intra inlauntrul sau nelinistea cea buna, va depune osteneala sa iasa din intunericul pacatului. Daca spune: “ceea ce fac e gresit, nu merg bine“, se smereste, vine harul lui Dumnezeu si de aici incolo inainteaza normal. Dar daca nu intra in el nelinistea cea buna, este greu sa se ajute. Cineva, de pilda, se afla intr-un loc inchis si se simte rau. Ii spui: “Scoala-te, deschide usa si iesi sa iei putin oxigen, ca sa-ti revii”; iar acela incepe: “Nu pot iesi. Si de ce sa fiu inchis aici si sa nu pot rasufla? De ce sa nu am oxigen? Si de ce Dumnezeu pe mine ma tine aici, iar pe ceilalti ii lasa afara?”. Ei, unul ca acesta poate fi ajutat? Stii cati se chinuiesc deoarece nu asculta de cel care ii poate ajuta duhovniceste?

Prin pacat omul face din raiul pamantesc un iad pamantesc. Daca sufletul se intineaza cu pacate de moarte, traieste o stare diavoleasca; se revolta, se chinuieste, nu are pace. Dimpotriva, cel ce este aproape de Dumnezeu isi are mintea la intelesurile dumnezeiesti si are intotdeauna ganduri bune, este pasnic si traieste raiul inca de pe pamant. Un om ca acesta are ceva deosebit de cel care este departe de Dumnezeu si aceasta se observa si de altii. Iata, acesta este harul dumnezeiesc care il tradeaza pe om chiar de s-ar ascunde.

Greselile intentionate

Sa luam aminte foarte mult la greselile intentionate, pentru ca ceea ce va cerceta Dumnezeu este intentia noastra. Greselile pe care le facem din neatentie sunt mai usoare. Unele pacate sunt pacate, dar au circumstante atenuante.

Apoi, daca gresim fara sa vrem, Dumnezeu va randui astfel lucrurile intat greseala noastra sa se foloseasca spre bine. Adica nu ca trebuia sa gresim ca sa se faca acest bine, ci, deoarece am gresit fara sa vrem, Dumnezeu pune in valoare greseala noastra si iese binele. Dar atunci cand facem o greseala intru cunostinta si apoi ne pocaim, sa ne rugam sa nu se faca vreun rau din urmarile greselii noastre.

– Parinte, monahul acela despre care se spune in “Everghetinos” ca timp de zece ani cade in pacat in fiecare zi, dar in fiecare zi se pocaia, cum s-a mantuit?

– Acela era intr-un fel stapanit, robit de pacat. Nu avea intentie rea, dar nu fusese ajutat, a fost imbrancit la rau si de aceea era indreptatit sa primeasca ajutorul dumnezeiesc. Se lupta, il durea, avea pocainta sincera si Dumnezeu in cele din urma l-a mantuit. Vezi, unul poate avea intentie buna, dar daca nu este ajutat de mic si este atras la rau, dupa aceea este greu sa se ridice. Face o incercare, cade, se ridica din nou, iarasi cade; adica se lupta. Dumnezeu nu il va lasa pe omul acesta, deoarece face si el, sarmanul, mica sa incercare, cere ajutorul dumnezeiesc si nu pacatuieste “cu sange rece”. Cineva, de pilda, porneste sa mearga undeva fara sa aiba scopul de a pacatui, ci mergand i se intampla o ispita si cade intr-un oarecare pacat. Se pocaieste, incearca sa-si revina, i se intinde iarasi o cursa si, desi nu are intentie sa faca rau, sarmanul cade din nou si iarasi se pocaieste. Unul ca acesta are circumstante atenuante, pentru ca nu vrea sa faca raul, ci este atras la rau si dupa aceea se pocaieste. Insa cel care spune: “Ca sa reusesc lucrul acela, trebuie sa fac aceasta nedreptate; ca sa reusesc celalalt lucru, trebuie sa fac cutare viclenie” etc., unul ca acesta pacatuieste cu chibzuiala si intru cunostinta. Adica acela isi pregateste planul sau pacatos si programeaza impreuna cu diavolul ce pacat sa faca. Aceasta este ceva foarte rau, deoarece este premeditat. Acesta nu cade in ispita fara sa vrea, ci porneste sa faca ceva impreuna cu ispititorul. De aceea un astfel de om niciodata nu va putea fi ajutat, pentru ca nu i se justifica ajutorul dumnezeiesc, si in cele din urma moare nepocait.

Dar si cei care spun ca se vor pocai la batranete, cum pot fi siguri ca vor apuca sa se pocaiasca si nu vor pleca de aici prin vreo moarte napraznica? Un oarecare antreprenor spunea: “Cand voi imbatrani voi merge la Ierusalim, voi intra in raul Iordanului si atunci mi se vor sterge toate pacatele“, si continua sa traiasca in chip pacatos. In cele din urma, atunci cand nu mai avea nici un curaj, cand de abia mai mergea, a hotarat sa mearga. Si spune unuia dintre mesterii lui: “Mestere, m-am hotarat sa merg la Ierusalim, sa ma spal in raul Iordan”. “O, sefule, ii spune acela, daca esti curat vei ajunge, daca nu esti curat, vei ramane pe drum!”. Si parca a profetit. Indata ce a ajuns la Atena ca sa-si faca hartiile, a murit. I-au luat toti banii, l-au dus la un birou de inmormantari si de acolo l-au trimis in sicriu inapoi in locul lui natal.

Sa facem binele din dragoste pentru Hristos

– Parinte, ma tem atunci cand ma gandesc la anii grei ce ne asteapta.

– De ce te temi? Oare vei merge in iad sa te chinuiesti impreuna cu diavolii? Sa spui: “Ajuta-ma, Hristoase al meu, sa merg in rai ca sa nu Te mahnesc, pentru ca este dureros ca dupa atatea cate ai facut pentru mine sa ma stii in iad”, aceasta o inteleg. Dar sa vrei sa mergi in rai ca sa nu te chinuiesti, aceasta nu are marime de suflet. Nu o spun aceasta ca sa lasam viata noastra sa devina dezordonata, sa facem neoranduiala si sa mergem in iad, dar de multe ori intra egoismul la mijloc si spunem: “sa fac binele ca sa nu pierd raiul”. Insa de am avea marime de suflet, am cugeta: “Atatia oameni vor merge in iad, sarmanii, care nici in aceasta viata nu au simtit macar putin bucurie adevarata, iar eu ma gandesc la mine?”. Sincer va spun, nu ma preocupa unde voi merge. Pe mine m-am lepadat demult. Nu ca vreau sa fiu departe de Hristos si de aceea nu ma preocupa faptul daca merg in rai, dar scopul meu nu este sa fac binele ca sa merg in rai. “Chiar de ma vei lepada, Hristoase al meu, tot multumit voi fi; nu sunt vrednic de rai”.

Astazi viata noastra a devenit lipsita de bucurie si grea pentru ca s-a imputinat eroismul, marimea de suflet. Chiar si oamenii duhovnicesti gandesc negustoreste. Ajung sa traiasca o viata, chipurile, duhovniceasca, dar de fapt cauta sa se desfateze de orice pana acolo incat sa nu se osandeasca. Unii ca acestia socotesc: “Asta osandeste? Nu osandeste. Deci ma pot desfata de ea”. In problema postului spun: “Maine este vineri. In seara asta pot sa mananc carne pana la douasprezece fara cinci. Asadar ada sa mancam! Dupa douasprezece nu mai merge; se schimba ziua; este pacat”. Adica vor ca nici raiul sa nu-l piarda, dar si in aceasta viata sa se desfateze. Si astfel prin prisma acestei cugetari negustoresti a lor vad si cele despre pacat si cele despre iad. Insa de ar fi gandit cu marime de suflet, ar fi spus: “Hristos S-a rastignit si a suferit atatea pentru mine si eu sa-L ranesc cu o fapta pacatoasa de a mea? Nu pentru altceva nu voiesc sa merg in iad, ci pentru ca nu voi putea suferi sa-L stiu mahnit pe Hristos pentru faptul ca sunt in iad”.

Sa nu facem binele cu socoteli, ca sa luam plata, ci sa ne nevoim din dragoste pentru Hristos. Orice facem, sa-l facem curat, pentru Hristos; sa luam aminte sa nu aiba inlauntru ceva omenesc, iubire de sine, interes etc. Sa avem in minte ca Hristos ne vede, ne urmareste si sa incercam sa nu-L mahnim. Altfel se destrama si credinta noastra si dragostea noastra.

Si daca cercetam cele pe care le facem in viata duhovniceasca: nevointa, post, priveghere etc., vom vedea ca toate ne ajuta sa avem si o buna sanatate trupeasca. Doarme cineva pe pat tare? Si medicii recomanda aceasta, zicand: “Sa dormi pe saltea tare, pentru ca nu-ti foloseste sa dormi pe moale”. Sau facem metanii? Altii fac gimnastica sa-si intareasca muschii. Doarme putin? Somnul mult il moleseste pe om. Nu se spune: “Acesta este adormit, celalalt este treaz”? Adica cele duhovnicesti pe care le face il ajuta si la sanatatea lui trupeasca. Apoi infranarea il ajuta mult pe om. Vezi cum si cei care se ocupa cu diferite cercetari etc. cauta sa traiasca o viata curata, sa nu fie ametiti, ca sa aiba luciditate. Noi desigur nu ne infranam din aceste pricini, ci dinlauntrul celor duhovnicesti pe care le facem iese si acel lucru pe care si-l doresc mirenii. Adica atunci cand facem lucru duhovnicesc, dinlauntrul lui vine si sanatatea trupului.

Ispitele in viata noastra

Dumnezeu ingaduie ispitele potrivit cu viata noastra duhovniceasca. Uneori ingaduie sa facem o greseala, de pilda o neatentie, ca alta data sa fim atenti si sa evitam sau mai degraba sa preintampinam un rau mai mare ce ni l-ar putea face aghiuta. Alteori lasa pe diavolul sa ne ispiteasca, sa ne incerce. Adica dam examene si, in loc de rau, diavolul ne face bine. Aduceti-va aminte de Batranul Filaret care spunea: “Fiule, astazi n-am avut nici o ispita, m-a parasit Dumnezeu! Voia sa se lupte in fiecare zi cu ispitele, ca sa fie incununat de Hristos.

Unul puternic, ca Batranul Filaret, nu evita ispitele, ci Ii spune lui Hristos: “Trimite-mi, Hristoase al meu, ispite, si da-mi curaj ca sa ma lupt cu ele”. Insa unul slab va spune: “Nu ingadui, Hristoase al meu, sa fiu ispitit”. “Si nu ne duce pe noi in ispita. Noi insa, de multe ori, atunci cand avem o ispita spunem: “Ei, sunt si eu om; nu mai pot suporta!”, in timp ce ar trebui sa spunem: “Eu nu sunt om; sunt un ticalos; Dumnezeul meu, ajuta-ma sa ma fac om”. Nu spun ca sa fugim noi dupa ispite, ci, atunci cand vin, sa le infruntam cu rabdare si rugaciune.

In orice iarna duhovniceasca sa ateptam cu rabdare si nadejde primavara duhovniceasca. Cele mai mari ispite sunt de obicei de o clipa si, daca in clipa aceea le evitam, falanga diavolilor trece si se duce si scapam. Atunci cand omul se uneste cu Dumnezeu, nu mai are ispite. Diavolul poate face rau ingerului? Nu, este ars. Viata duhovniceasca este foarte simpla si usoara; noi o facem grea, pentru ca nu ne nevoim corect. Cu putina straduinta, si multa smerenie si incredere in Dumnezeu, oricine poate spori mult. Pentru ca acolo unde exista smerenie, diavolul nu are loc; si acolo unde nu exista diavol, este firesc sa nu existe nici ispite.

– Parinte, caderea intr-un pacat se poate face prin ingaduinta lui Dumnezeu?

– Nu, este greu sa spunem ca Dumnezeu ingaduie sa pacatuim. Noi facem ingaduieli si vine diavolul si ne ispiteste. Cand, de pilda, ma mandresc, atunci alung harul dumnezeiesc, pleaca ingerul meu pazitor, vine celalalt… inger, diavolul, si-mi sparg capul. Aceasta este ingaduinta mea si nu a lui Dumnezeu.

– Parinte, atunci cand am cazut este bine sa spunem: “Ispititorul m-a imbrancit?”

– De multe ori aud si eu pe unii oameni spunand ca diavolul este de vina atunci cand ei se chinuiesc, in timp ce ei sunt vinovati pentru ca nu infrunta corect lucrurile. Apoi ispititorul, ispititor este. Ne poate impiedica de la rau? El isi face treaba lui. Sa nu-l incarcam pe ispititor chiar cu toate. Un ucenic care traia la o Coliba cu staretul lui, cand a ramas pentru putin timp singur, a luat un ou, l-a pus pe o cheie – era dintre acele chei mari si vechi – a aprins o lumanare si a pus-o sub cheie ca sa se coaca oul. Staretul intra pe neasteptate si-l vede. “Ce faci acolo?”, il intreaba. “Parinte, diavolul m-a pus sa coc oul pe cheie”, ii raspunse ucenicul sau. Atunci se auzi o voce salbatica: “Maiestria aceasta nici eu nu am stiut-o; de la el am invatat-o!”. De multe ori diavolul doarme si noi il provocam.

Pacatosii au mult material pentru smerenie

Toti cei care au trait o viata pacatoasa si apoi s-au pocait si au inceput sa traiasca duhovniceste trebuie sa primesca in continuare cu bucurie smeririle si mahnirile ce li se intampla, pentru ca astfel isi platesc datoriile. Vedem pe Cuvioasa Maria Egipteanca, care a trait o viata pacatoasa, cum, si dupa ce s-a pocait si si-a schimbat viata, dorintele lumesti o chinuiau. Insa a dat o lupta mare ca sa le alunge. Diavolul ii spunea: “Ce vei pierde de vei vedea putin Alexandria? Nu-ti spun sa te distrezi, ci numai s-o vezi putin de departe”, dar aceea nici nu se intorcea sa priveasca. Ce pocainta a avut! Alte cuvioase, care nu traisera o viata lumeasca, nu au avut razboi. Insa Cuvioasa Maria, care traise o viata lumeasca, a avut si razboi. Iar chinuirea aceasta este cauterizarea ranilor pacatului. Si astfel ajung la sfarsit si unii si ceilalti in aceeasi stare.

– Parinte, in aceste cazuri nu exista deloc mangaiere dumnezeiasca?

– Cum sa nu? Multa si chiar foarte multa! Cuvioasa Maria ajunsese la astfel de masuri duhovnicesti, incat se ridica la un cot deasupra pamantului atunci cand se ruga.

Cei foarte pacatosi, daca se cunosc pe sine, au in mod firesc si foarte mult material pentru smerenie. Orice cadere este negresit o cadere, dar este si material pentru smerenie si rugaciune. Pacatele, daca se pun in valoare orientandu-le catre smerenie, sunt ca si gunoiul ce il punem in rasaduri. Asadar, de ce sa nu foloseasca cineva acest material ca sa ingrase ogorul sufletului sau pentru a deveni fertil si datator de roade? Adica unul care a facut pacate mari, daca ar simti cat a gresit si ar spune: “N-ar trebui nici capul sa-l ridic, ca sa ma uit la vreun om”, fiindca se smereste mult, primeste si mult har, sporeste statornic si poate ajunge la masuri mari. In timp ce unul care nu a facut pacate mari, daca nu se aranjeaza corect, incat sa spuna: “M-a pazit Dumnezeu de atatea greutati; sunt foarte nemultumitor, sunt mai pacatos decat cel mai pacatos“, ajunge inferior duhovniceste celuilalt.

Aduceti-va aminte de fariseu si de vame. Fariseul avea fapte, dar avea si mandrie. Vamesul avea pacate, dar avea recunoasterea pacatoseniei lui, zdrobire, smerenie – lucrul cel mai de seama pe care il cere Hristos de la om – de aceea s-a mantuit intr-un chip mai usor. Ati vazut cum l-au inchipuit pe fariseu intr-o icoana! Arata cu degetul spre vames: “Nu sunt ca acesta!”… Sarmanul vames se ascundea dupa o coloana; nu avea obraz nici macar sa privesca in jurul sau. Si fariseul Ii arata lui Hristos unde se afla vamesul! Ati luat aminte la aceasta? Ca si cum Hristos nu stia unde era vamesul. Fariseul, desi a implinit toate cele dupa tipic, pe toate le-a pierdut. Ce face mandria! Atunci cand un om are pacate, dar nu are smerenie, atunci are pacatele vamesului si mandria fariseului. “Harisme” duble! “Si raios, si chel!”, cum se spune in Epir.

Incercati, pe cat puteti, sa eliminati toxinele duhovnicesti, patimile, ca sa va dobanditi sanatatea duhovniceasca.

Cuviosul Paisie Aghioritul, Nevointa Duhovniceasca