Patrice, copilul din fotografie, a fost unul dintre aceşti copii. A fugit de acasă, dintr-o familie care-l abuza, şi viaţa sa pe străzile din Gitega, cel de-al doilea oraş ca mărime din Burundi, nu s-a îmbunătăţit deloc. În fiecare zi, căuta prin gunoaiele dintr-o piaţă, pentru a găsi ceva de mâncare. Prioritatea sa fundamentală era să nu moară de foame, şi de-abia după aceea să găsească un loc ferit unde să doarmă noaptea. În ciuda foamei aproape permanente, atunci când a fost întrebat Patrice ce vrea de la viaţă, a spus că vrea să meargă la şcoală. Şi aceasta nu pentru că îşi dădea seama de valoarea educaţiei, ci pentru că toţi copiii care merg la şcoală sunt copii normali, cu familii, haine, jucării, feţe zâmbitoare, timp de joacă şi de învăţătură.
Marea tragedie a copiilor străzii este că ei vor rata aceste oportunităţi. Imaginaţi-vă un copil de 11 ani, care trebuie să muncească din greu, să cerşească sau să fure pentru a nu muri de foame.
Cifra de 100 de milioane de copii a străzii este crudă în ea însăşi. Şi aceasta pentru că fiecare copil din aceşti 100 de milioane are o tragedie unică, un drum fără ieşire, al suferinţei, abuzului şi sărăciei. În Burundi, în anii războiului civil, peste 200 000 de oameni au fost ucişi şi mulţi dintre ei erau copii fără apărare şi fără vină.
De aceea creştinii din Burundi au început o serie de programe de integrare a copiilor străzii, de găzduire a lor, de educaţie sănătoasă a acestor copii condamnaţi la analfabetism, sărăcie, foame şi infracţionalitate. Şi aceasta pentru că după ce cresc, cerşitul şi căutatul prin gunoaie nu mai sunt rentabile şi trebuie să fure pentru a mânca şi pentru a trăi.
