Un camion încărcat cu grâu îşi urmează calea pe şosea. De la vânt tresare şi i se ridică tentul. Din spaţiile goale se strecoară şuvuiţe de grâu jos. Fiind în urma camionului meditezi „Nu e bine, nu e corect aşa, nu aşa ar trebui să fie”. Accelerezi, întreci camionul şi te linişteţi. Nu e în faţa ochilor şi nu mai e în grija ta.
Şi aşa trece întraga viaţă. Ne cheltuim banii şi lucrurile, forţele şi cuvintele, energia şi timpul nu aşa, nu în direcţa corectă.
***
Cneazul Mâşchin, reîntors în Rusia, doar în câteva zile a reuşit să acumuleze multe impresii noi. Şi iată că relatează altei persoane cum a discutat pe timpul călătoriei din tren despre credinţa în Dumnezeu cu o persoană cunoscută şi bine educată.
„Este un adevărat un om de ştiinţă şi nu-mi puteam ascunde bucuria că voi putea discuta cu un asemenea om. El nu crede în Dumnezeu. Dar iată ce m-a frapat, că de parcă vorbeşte nu despre aceea ce trebuie. Şi mai înainte când discutam cu oameni necredincioşi şi câte cărţi nu am citit de acest gen, mereu aveam impresia că şi spun ei şi în cărţi scriu nu acele lucruri, cu toate că iniţial pare că e desprea aceea. Eu i-am relatat aceaste gânduri chiar atunci, dar nu cred să mă fi înţeles …» (Dostoevskii F.M.Idiot).
Nu a putut Mâşchin şi nu vom putea nici noi, deşi ar merita să încercăm. Dar dacă şi vom putea atunci omul cel „bine educat, dar care nu crede în Dumezeu” oricum riscă să nu înţelegă nimic. Şi de atât probabil că toate acestea particulare şi mărunte au luat locul la ceea ce e important. Ce era grandios şi mare s-a deminuat, iar ce era fără de vreo importanţă a devenit gigant. Toată gâza ne pare importantă, iar în bisericile grandioase omul se simte plictisit şi gol. Mai intră, mai face nişte poze, îl apucă un căscat de la plictiseala pe care o simte şi pleacă la aer, în cafeneaua din apropiere la o îngheţată şi cafea.
***
Viaţa noastră – e о adevărată nefericire! – discuţii deşarte, gălăgie fără rost şi schimbul la tot ce avem pentru ceva mărunt. Şi probabil că majoritatea şi este mulţumită de aşa o stare a lucrurilor. Oamenii cred că se afundă în adâncuri, asemănător celor ce caută perle pe fundul mării, dar de fapt abea dacă îşi înmoaie capul. Mai pui că şi închid ochii şi se închipuie grozavi. Apoi de parcă ar fi revenit de la adâncime se ridică cu un aer de parcă cu adevărat ar ieşi de la o adâncime mare. Şi de fapt chiar cred în asta. Dar toate acestea nu sunt aşa cum ar trebui, nu au direcţia necesară.
Toate toc-şourile existente se desfăşoară după acest scenariu. Zgomot, agitaţii, încrucişare de păreri. Apoi cinici minute de linişte – şu nu ţi-a rămas nici o ideie mai profundă, nici o concluzie demnă de a fi păstrată. Timp irost, specatatori, tehnică utilizată – toate în deşert. Nu e aceea…
Totuşi e foarte bine ca cultura vorbirii să fie precedată de cultura tăcerii, cultura de a gândi, de a asculta. Nu ai despre ce tăcea – nu ai nici despre ce vorbi. Nu ai pe cine să asculţi – atunci nici pentru ce să-ţi aperi părerile.
Ateiştii vorbesc nu despre aceea. Cum îşi încep expunerea argumentelor chiar şi ţii milă de ei. Oare chiar nu e evident şi pentru ei că aceste înţepături de ţânţar, sofisme, şi atacuri asupra Vieţii Adevărate nu merită nici măcar cât coaja de ou?
Dar şi cei credincioşi se întâmplă că spun nu aceea. Tot se referă mai mult la nimicuri şi pierd după ele esenţa. Revenirea la adevăr, la Biserică, o privesc nu ca o schimbare de viaţă, o schimbare a întunericului pe lumină, dar doar ca pe un nou stil de viaţă. Şi toate acestea nu sunt o întrebare despre adevăr, dar doar o discuţie despre preferinţe şi gusturi. De aceea şi nu sunt auziţi de sufletele flămânde după Adevăr. Nu îi aud acei care caută însăşi Viaţa, dar găsesc doar păreri despre metode de existenţă.
Viaţa e ca o piaţă. Nu ca un model al economiei, dar una din cele negustoreşti. În piaţă nu poţi găsi adevărul. Sau cel puţin nu ar trebui să mergi într-acolo după el. E locul unde e doar multă zarvă şi o preamărire a celor vândute. Un loc unde vă sun amăgiţi ochii, şi obosite picioarele şi urechile. Iar o discuţie serioasă, e ceea despre ce spus poietul „Şi steaua discută cu altă stea”. Însemnă că e un întuneric desâvârşit, în care două stele discută despre ceva foarte important, îşi spun doar printr-o privire. Aceasta e o comunicare adevărată şi profundă. Uneori faţă în faţă, alteori „prin ani şi timpuri”.
***
Cel mai bine să spunem „aceea”, sau să tăcem. Totul ce nu e „aceea”, nu e doar un gunoi de cuvinte. Sunt chiar nişte chibrite la îndemâna copiilor sau un brici în mâna unui nebun. Pietre pe care le aruncă, în Dumnezeu, numea unele predici Grigorie Teologul.
Iată un om chinuit de suferinţe precum dreptul Iov, şi au venit alţii să-l consoleze nu cu „acele cuvinte”. Ce e aceasta dacă nu o sporire a durerii sale?
Soarele nu vrea să lumineze pâmântul, pe care ziua este violată o femeie şi nimeni nu se implică. Şi atunci când a murit un drept, şi nu este nimeni care să spună cuvintele necesare. „Nimeni”, nu înseamă că nimeni nu-i. Oameni pot să fie mulţi în jur. Şi cuvinte pot fi rostite extrem de multe, lungi şi plictisitoare. Dar nu e nimeni, care să poată spune ceea ce trebuie. Dar o laudă nu la locul ei – e cea mai rea dintre insulte.
***
Viaţa demult ne propune nu doar textul, dar şi imaginea. E puţin să aduci citate din cărţi, de multe ori ca să fie perceput întreg mesajul e necesar să citezi chiar filme întregi.
Iată eroul principal al romanului „Piesa neterminata pentru pianul mecanic” ( «Неоконченной пьесы для механического пианино»), vrea să intre în casă în zorii zilei. E tot ud şi simte cum îl străbate frigul. Sufletul său e distrus de la descoperirea nimicniciei sale. Viaţa trece, toate speranţele tinereţii rămân deşarte. Acum simte foarte acut toate acestea. Şi ca întradins nu poate deschide nici uşa ca să intre în sfârşit în casă. Brusc un glas îl face să se întoarcă „V-am aşteptat atât de mult.” Ea e dragostea tinereţii sale, acea speranţă pentru o viaţă mai bună care nu s-a realizat. Şi ea îi spune acum cuvintele care ar fi însemnat foarte mult, dar cu vreo 15 ani în urmă. „Eu am hotărât totul. Noi vom trăi greu, dar cinstit. Tu vei lucra şi vei învăţa copiii, iar eu te voi ajuta! Iată mâna mea, ia-o!” Dar cuvintele acestea par a fi un monolog de teatru. Aceste cuvinte care acum nu mai au nici un sens sunt o bătaie de joc, de el, de speranţele lui. „Nu e aceea, nimic nu e aceea!”,-strigă el şi în sfârşit reuşeşte să deshidă uşa.
E o scenă minunată. „Acele” cuvinte le va auzi acest Platonov de la soţia sa, atunci când va hotărâ să-şi puie capăt zilelor, sărind de la înălţime în apă. Dar probabil neştiind că adâncimea e pea mică, doar se va lovi şi uda complet „Mişa, fericirea mea! Soţul meu. Eu te iubesc oricum ai fi! Şi te voi iubi mereu!” Iată ce este „aceea”. Sunt acele cuvinte rare, care printre mulţimea cuvintelor de nimic trebuie să le audă măcar odată fiecare om şi să pătrundă în interiorul lui. E nefericit cel care pe parcursul vieţii nu a uzit aceste cuvinte.
***
„Precum un ghimpe intră în mâna unui beţiv, tot aşa sunt cuvintele înţelepte în gura celor păcătoşi” (Solomon 26: 9).
Pildele – sunt cuvinte înţelepte şi pline de sens, dar spuse ne la locul lor, ele devin înţepătoare şi periculoase. Aceea ce teoretic e adevărat, devine neadevăr, dacă nu e spus la timpul potrivit.
Din contra „ca merele de aur pe poliţi de argint, aşa este cuvântul spus la locul lui.» (Solomon 25: 11).
Viaţa nu se va schimba fără atenţia şi faţă de această latură a ei.
Unde e o neînţelegere în înţelesurile cuvintelor, va fi neînţelegere şi în viaţa obştească.
Unde este furarea timpului, va fi şi furarea banilor bugetari.
Unde spun „nu aceea”, acolo permanent va fi şi făcut nu aceea, ascunzând nereuşitele sub diverse pretexte.
Unde sunt întunecate înţelesurile cuvintelor, acolo întunericul e mult mai apreciat decât lumina.
Este o problemă veşnică şi nu o vom putea noi soluţiona.
Dar să le aducem cuvintelor sensul lor iniţial îi chema pe compatrioţii săi încă Confucius.
Cea mai mare parte a pildelor lui Solomon e consacrată frumuseţii şi puterii cuvântului şi pericolului de la folosirea lor nechibzuită.
Această grandioasă comoară trebuie să fie apreciată de fiecare generaţie. Apreciată şi folosită pentru ca în terminul vieţii lăsat de Dumnezeu să se reuşească să se cureţe conţinutul semanitic al vieţii de cele inutile şi lipsite de importanţă.
