O discuţie a mea cu nişte fraţi a atins printre altele şi tema narcomaniei. Şi unul din cei prezenţi a exprimat o idee foarte interesantă. Strămoşii noştri au cultivat de secole şi macul, şi cânepa. Şi cânepa şi macul aveau o întrebuinţare destul de largă în gospodărie. Oamenii cunoşteau şi proprietăţile narcotice ale celor două plante, dar nu au îndrăznit să le folosească în scopul de a obţine o „plăcere” deosebită sau să uite prin această metodă de viaţa uneori insuportabilă. Cu toate acestea era pe larg răspândită patima beţiei. Cuvântul Scripturii „vinul înveseleşte inima omului”, mulţi îl îneplineau destul de specific…Pe prea mulţi „veselindu-i” în exces. Dar nimeni nu a îndrăznit să profite de proprietăţile de drog a plantelor, deşi le cunoşteau, dar de parcă exista un tabu nescris.
Comunitatea oamenilor este capabilă de a simţi pericolul şi de a distruge ameninţarea din anturajul său chiar şi prin mijloace destul de dure. Dacă un rău necunoscut până în prezent, îşi face apariţia într-un mediu uman, atunci oamenii se vor izbăvi de el şi-l vor distruge împreună cu cei ce l-au adus, atât timp cât îşi păstrează instinctele vitale. Şi iată la un moment dat această intutie a dispărut, tabuul de altă dată nu mai acţionează, şi poate fi uşor depăşit. Nu e doar la noi aşa. Şi la alţii e la fel. Dar nu aceasta e problema. Iată păcatul sta în pragul uşii, dar nimeni nu se atinge de el. Şi apoi brusc i-a ademenit…s-au „atins” şi deja… e pe vecie.
Cu ce este asemănător? Aş crede că ceva asemănător găsim în Apocalipsă. Începând cu capitolul şase în această carte se relatează despre deschiderea pecetelor de către Miel din cartea, care până la el nu a putut fi deschisă. Fiecare următoare pecete lăsată în urmă este urmată în consecinţă de evenimente globale, unul mai groaznic decât altul. Iar procesul fiind ireversibil. Pecetele nu mai pot fi întoarse la locul lor, dimpotrivă, ele sunt eliminate, îndepărtate în continuare, şi după căderea lor soarele se face negru , luna întreagă s-a făcut ca sângele, şi stelele cerului au căzut pe pământ. Iată aşa şi în viaţa morală se întâmplă, survin nişte etape în dezvoltarea omenirii pe calea avansării în păcat, după care nu mai există cale de întoarcere şi ceea ce a fost odată condamnat şi ruşinos astăzi e normal şi acceptabil, şi totul este bine, iar pecetele cad în continuare, noi fiind în mişcare în continuare …
Să trecem de la droguri la îmbrăcăminte. Nu prea demult (în sensul istoric), nu doar femeile obişnuite ci şi fetele ce difilau pe podium refuzau să apară la prezentări într-un costum de baie. Le era ruşine şi ele-şi motivau refuzul prin faptul „că acest lucru nu este decent” şi nu-l vor face. Dar timpul trece, fiecare început îşi are pionerii şi entuziaştii săi. Cu eforturile lor cine astăzi va îndrăzni să spună că o femeie într-un costum de baie pe plajă este amorală? Dar cine îndrăzneşte să spună în final că nu există nici o legătură între abandonarea ruşinii şi obiceiul modern de dezgolire în public? Pur şi simplu a căzut în mintea publicului unul din pragurile ruşinii şi ne putem mişca mai departe. Şi mâine şi pălaja nudiştilor va fi una uşor acceptabilă.
Dumnezeu ne spune că smintelile trebuie să vină, dar vai omului aceluia prin care vine sminteala. Simţeau acest adevăr şi cei din antichitate. Troia este condamnată, dar ţărmul său este vrăjit şi primul care se va atinge de el va muri. Şi navele stau lângă ţărm, dar nu există nimeni care să fie primul. Numai cu ajutorul vicleniei Odysseus a reuşit să-i ademenească la mal, primul a murit, şi ceilalţi au pornit la asediu. Acesta este mecanismul – trebuie să existe primul care trebuie să moară. Oamenii mereu au fost capabili să simtă că tragedia va veni, dar nu înainte ca cineva să îndrăznească în mod deschis să facă cceea, ce la moment este considerat interzis. Acesta din urmă va fi condamnat, pentru această dubioasă faptă de eroism, dar după el oamenii se vor grăbi spre păcat, cum dulăi la carne şi vor spune că aşa şi trebuie să fie.
Astfel spre exemplu a evoluat în lume revoluţia sexuală. Un careva scrie un roman pornografic, dar nici unul dintre editori nu îndrăzneşte să-l publice. Totuşi în cele din urmă, se găseşte şi un aventurier curajos şi romanul este publicat. Ca rezultat sute de scriitori îşi expun gândurile asemănătoare şi editorii le publică nestengheriţi. Asemănător stau lucrurile şi cu filmele. Principalul e să depăşeşti ruşinea şi să începi. Mai departe vei găsi şi susţinători şi cei ce te vor urma. Şi sufletul uman, primind doza informaţională obişnuită de droguri, nu mai distinge minciuna de adevăr, se şterg elementrele înţelegerii şi cade următoarea pecete.
Este un tablou prea puţin optimist, dar care adevereşte cuvintele Sfântului Ignatie. El spunea că vieţuirea după Dumnezeu va ajunge tare anevoioasă, din pricina apostaziei de obşte. Dar totodată menţiona şi faptul că apostazia are loc cu îngăduinţa Domnului, şi că nu merită să încercăm s-o oprim cu slabele noastre puteri. Sfântul Ignatie ne îndeamnă să cunoaştem duhul vremii, să-l cercetăm ca să putem evita pe cât posibil influenţa lui. Nu se va ajunge ca toţi cei păcătoşi să se căiască de fărădelegile sale, dar va fi că cei neprihăniţi vor sta alături de nelegiuitori. Proporţiile fiind în favoarea celor din urmă. Desprea aceasta ne vorbeşte şi Sfânta Scriptură: ” Cine e nedrept, să nedreptăţească înainte. Cine e spurcat, să se spurce încă. Cine este drept, să facă dreptate mai departe. Cine este sfânt, să se sfinţească încă. Iată, vin curând şi plata Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia, după cum este fapta lui. „(Apocalipsa 22:11-12)
În aceste cuvinte găsim şi ameninţare, şi poruncă, şi consolare.
Traducere: Natalia Lozan
