Părinte, dar femeia este slugă ca să-l asculte pe barbat?
– Nu e sluga. Il asculta în cele bune, tocmai pentru ca Dumnezeu a lasat ca barbatul sa fie cap femeii.
Dar barbatul credincios, nu necredincios. Ca cel necredincios nu este în stare sa se conduca nici pe sine pe drumul cel bun. Si ascultarea merge pîna la pacat: daca barbatul îi spune femeii sa avorteze un copil, bineînteles ca femeia trebuie sa puna ascultarea de Dumnezeu mai presus decît ascultarea de barbat.
Intr-o familie crestina, însa, nu asculta numai femeia de barbat, ci si barbatul de femeie. Barbatul nu e un general care da ordine soldatului. Asupra problemelor care apar, cei doi se sfatuiesc si, nu de putine ori, femeia, fiind mai practica, gaseste solutia mai buna.
– E mai simplu totusi pentru barbat, îi spune: fa curat, sterge geamurile, fa mîncare, spala copiii…
Dar, cînd femeia lucreaza cot la cot cu barbatul ei si vine acasa frînta de oboseala, ar fi anormal ca ea sa trudeasca, iar barbatul sa o priveasca, relaxîndu-se. Si nici cînd femeia sta acasa barbatul nu trebuie sa lase toata povara pe umerii ei.
Iata un caz: un barbat a venit acasa de la serviciu frînt de oboseala si a vrut sa se culce. Sotia lui era studenta. Stiind ca daca îi va spune ca a doua zi trebuie sa predea lucrarea, sotul va ramîne sa o ajute, s-au dus sa se culce. Dupa ce sotul a adormit, ea a început sa bata la masina ultimul capitol din lucrare. Pentru ca uitase sa închida usa la dormitor, sotul a auzit zgomotul si a venit lînga ea, sa o ajute. A uitat de oboseala si a venit trecînd cu vederea faptul ca a doua zi si el avea mult de lucru. A stat cu ea toata noaptea.
Fara ajutorul lui, risca sa nu termine la timp. Dar, pentru ca el stia sa foloseasca toate degetele la scris, datorita lui a doua zi a predat lucrarea. Aceasta întîmplare pare banala, dar nu e deloc asa. La dragostea sotiei care a vrut sa îsi crute sotul, acesta a raspuns cu si mai multa dragoste. Putea sa ramîna în pat, sa se odihneasca. Dar nu a facut-o. S-a ostenit, si Dumnezeu i-a socotit dragostea ca o nevointa.
Se zicea despre avva Siluan ca avea un ucenic în Schit, Marcu cu numele, si acesta avea ascultare mare si era scriitor bun; si batrînul îl iubea pentru ascultarea lui, dar avea înca alti unsprezece ucenici, care se suparau caci îl iubea pe acela mai mult decît pe dînsii. Si auzind batrînul, s-a mîhnit. Au venit într-una din zile batrînii si tînjeau asupra lui. Iar el, luîndu-i, a iesit si a batut la fiecare chilie zicînd: „Frate cutare, vino ca îmi trebuiesti!”. Si nici unul dintr-însii nu i-a urmat lui îndata.
Dar, venind la chilia lui Marcu, a batut în usa lui, zicînd: „Marcule!”. Iar el, auzind glasul batrînului, îndata a sarit afara. Si l-a trimis la o ascultare si a zis batrînilor: „Unde sunt ceilalti frati, parintilorî”. Si intrînd în chilia lui a gasit ca pusese mîna sa faca slova O si, auzind pe batrînul, nu a întors condeiul sa termine litera de scris. Deci au zis batrînii: „Cu adevarat, pe care tu-l iubesti, avvo, si noi îl iubim, pentru ca si Dumnezeu pe acesta îl iubeste”. (1-147)
