Provincia verifică adâncimea credinței sau despre slujirea preotului de la sat
Vreau să vă relatez despre viața preotului de la sat din Rusia. Și nu de atât că puţin ştiu despre el locuitorii capitalelor. Dar deoarece toată societatea noastră de astăzi nici nu prea îi observă, cu atât mai mult modul lui de viaţă, atât de diferit de al nostru. Dar mai întâi – despre locul în care ei slujesc.
Una din ultimele mele deplasări „provinciale”. Împreună cu o femeie de vârstă mijlocie, o localnică, stăm în mijlocul unui spațiu ciudat – printre iarba înaltă și arbuști sunt împrăștiate case dărăpănate. Interlocuitoarea mea rupe buruienile uscate – „Uitaţi-vă.” Ce este asta? O gresie sub formă de şah, cu care altădată era pavată podeaua în instituțiile de stat. „Aici a fost școala noastră. Învăţam în două schimburi, în unul nu reuşeam, eram prea mulţi. „
Satul nostru astăzi nu pur și simplu moare, nu: el este îngropat de viu, și chiar peste mormântul său – care nici nu este acoperit – se vând morcov de import. Adesea astăzi întâlnim şi în magazinile noastre – „morcov de import.” Iar faptul că și hrișca, și cartofii, și produsele lactate în marea lor majoritate sunt de import – l-am aflat de la colegii mei mai târziu.
Sunt departe de a idealiza colhozurile şi sovhozurile din trecut – cu noile case de cultură și câștigătorii concursurilor sociale. Se datorează faptului că m-am născut acolo, şi eu ştiu: că e un sat care s-a prăbușit. Ei bine, şi ce urmează în continare? ..
Anume în acest „ce urmează” – și sunt trimişi băieții noștri care au terminat seminarul. Nu pentru doi, trei ani, cum odată eram distribuiţi după absolvirea instituţiilor superioare de învăţământ, ci fără termen : pleacă și slujeşte.
Deşi nu mai pot fi ei numiţi băieți. Aceştea sunt – prin definiție – bărbați căsătoriți, capi de familii, fie şi tinere. Soțiile lor, în cele mai multe cazuri, sunt născute la oraşe, iar în al doilea rând, mai toate au studii superioare. Și cu obiceiul de a trăi într-un cerc mare de prieteni, în comunicare constantă. Şi iată deci, că preotul cu preoteasa sa , cu unul sau doi (totul e înainte!) copii mici, ajung într-un oarecare sătuc Kurilovka sau Dyakovka, și aici de fapt nicu nu au unde locui. În cazul în care administrația locală totuşi le alocă o casă, reparațiile necesare necesită investirea unei averi …
Și cu educația copiilor cum va rămâne? În orașe majoritatea părinţilor în căutarea celei mai buni şcoli pentru învăţăcelul de șapte ani fac zeci de kilometri, dar aici, în sat, nu există nici o alegere …
Şi în general, pe ce mijloace să trăieşti? Ce venituri are o biserică, situată in fostul magazin sătesc cu 8 enoriaşi, șapte dintre care – pensionari?
Seminariştii noștri merg la această viață conștient și voluntar. Făcându-şi studiile la seminar, ei ştiu deja ce îi aşteaptă, si nu prea au iluzii. Cei de o vârstă cu dânşii refuză să trăiască în Saratov – sunt de acord doar cu Moscova, pentru alții şi Moscova e prea puţin, aşteptând cât mai repede posibil, să plece peste hotare. Iar acestora dintr-un motiv oarecare le sunt importanţi aceşti oameni, foşti activişti ai ramurilor argriculturii, care nu au nici o importanţă nici pentru vânzătorii morcovilor de import, nici pentru patronii acestora.
Tocmai am revenit dintr-o deplasare dintr-un sat de provincie, Bazarny Karabulak. Acolo slujeşte un tânăr iereu de 27 de ani, preotul Nicolai Protasov. Aceasta este a doua sa parohie:
– Primii doi ani am slujit în localitatea Podlesnii , până nu am fost transferat aici. Dar prima mea parohie îmi este dragă şi acum, mulţi dintre enoriaşi m-au vizitat deja la noi aici, în Karabulak, și eu mă duc, de asemenea, după posibilitatea pentru a vizita Podlesnoe. Dragostea pentru prima parohie, prima comunitate – nu poate trece pur și simplu, e un sentiment foarte profund şi drag.
Nu pe oricine l-am putea crede. Dar în acest caz nu există nici un motiv de a căuta un alt sens în ceea ce ni se spune. Provincia noastră – foarte uşor poate verifica sinceritatea oricui, credeţi-mă. Aceasta la oraș se pot spune lucrurile corecte și de a se trăi total diferit. Dar în sat eşti ca în palmă.
Aici, în Karabulak preotul foarte tânăr (douăzeci și cinci de ani avea atunci) a fost întâlnit cu neîncredere: ce vei face aici, aşa tinerel? Dar acum, în privinţa sa -atât enoriaşii cât și toți ceilalți, inclusiv autoritățile raionale – nu mai au nici o reţinere, precum şi adresarea „părinte” este percepută complet organic.
Mai ales a început să fie respectat părintele nostru, după ce a găsit bani şi a vopsit clădirea mare a vechii boserici, parțial resturată, iar mai apoi instalând în ea şi un sistem de încălzire cu gaz. Ce înseamnă să găseşti bani în centrul raional, în care nu există ctitori bogaţi și donatori, unde mai nimic nu se produce – aceasta este o problemă separată și foarte sensibilă. Dar totuşi preoţii o mai rezolvă, şi nu doar părintele Nicolai.
El, de altfel, are şi un frate mai mic, Părinte Serghei Protasov, la douăzeci și cinci de ani, este şi el preot-paroh. Doar că într-o altă eparhie, Balashov, în oraşul Arkadak. În acest Arkadak s-a închis recent ultima mare uzină. Șomajul, lipsa de drumuri, satele abandonate, oamenii obosiţi şi apatici: „Vii într-un asemenea sat și vezi că nimeni nu are nevoie de nimic.” Biserica construită în 1822 – are nevoie de reparații, lucrări de interior, bani – nu sunt. Ai de la ce să cazi în disperare, dar mă uit și văd că părintele Serghei și soția lui Tatiana (despre tinerele preotese ar trebui de vorbit separat probabil), nu sunt descurajaţi, sunt liniştiţi și nu se tem de viitor, ei sunt la locul lor, acolo unde sunt necesari. Apropo, de sărbătoarea sfintelor Paști, aceştea sunt în așteptarea oaspeţilor – copiilor de la un orfelinat, la care părintele Serghei şi-a început slujirea pe calea preoţiei. Copiii sunt minunaţi, spune el, şi profesorii sunt minunaţi, nu am putea aşa să ne despărţim pentru totdeauna. A doua oară deja vor veni la Arkadak din Krasnoarmeisk, şi nu cu mâinile goale – cu un spectacol pentru sfânta sărbătoare …
* * *
Provincia verifică adâncimea credinței în om. Un om superficial foarte repede va lăsa mâinele în jos: şi va urma doar gândul – cum să revin rapid în oraș.
Ozinki – este o localitate la granița dintre Rusia și Kazahstan, 300 km de la Saratov. Preotul Stahii (Stanislav) Julin este acolo de șapte ani. Are treizeci și doi de ani. El și soția lui au patru copii – cifră medie pentru clerul nostru. Iată ce a relatat părintele Stahie despre perioada foarte dificilă din slujirea sa și modul în care el reuşit să iasă din această situație:
– Am fost hirotonit la 22 de ani şi mi-am început slijirera în Saratov, în biserica cu hramul Sf. Serafim de Sarov, la Catedrala Sfânta Treime. Dar numai în Ozinki am înțeles cu adevărat ceea ce înseamnă slujirea preotului. În mai 2005, prin decretul Episcopului Longin, eu şi soția mea Ludmila, şi doi dintre copiii mei am fost trimiși la Ozinki pentru construirea unei noi biserici. În acel timp eram în aşteptarea la al treilea copil.
Biserica era deja, dar parohul ei nu bănuia câte dificultăți îl aşteaptă.
– La prmul moleben, când biserica nu era încă sfințită au fost prezenţi circa patruzeci de oameni – continuă părintele Stahii – dar mai târziu numărul lor s-a redus drastic și a ajuns la cinci – cincisprezece. Atunci am realizat că biserica nu e în bârne, ci în coaste. Cu alte cuvinte – rezolvarea problemie trebuia făcută începand cu noi înșine. Ceva în mine nu era aşa cum ar trebui, dacă oamenii au venit și au plecat. Ei vin – nu doar să asculte strana. Ei au avut un motiv. Mi-am adus aminte cuvintele „Doctore, vindecă-te pe tine însuți.” Și am început să realizez – ca am un gol în interior. Da, am studiat, am citit cărți. Dar acest lucru se dovedește a fi prea mic. Lipsea cel mai important lucru. Dumnezeu trebuie să-l conducă pe preot prin harul Lui. Iar obstacol pentru aceasta este mândria umană. Mândria mea. Atunci am căzut în deznădejde. A venit oboseala. Dar şi oboseala tot de la deznădejde era. De la imposibilitatea de a se înțelege pe sine. Uneori se întâmplă că trupul, sufletul și spiritul omului – sunt ca lebăda, racul și știuca. Trupul îşi doreşte comfort, sufletul vrea la oraș …
– Vă doreaţi mult să plecaţi la oras?
– Cum credeţi? Și doar sufletul undeva în adâncime se ridica şi privea la cer. În aceste momente e foarte important sprijinul celor apropiați. Pentru preoteasă deasemenea a fost foarte greu. Ea s-a născut și crescut în oraș, și a trebuit să se stabilească cu traiul într-o casă de la sat cu „comodităţile” în curtea casei. Dar ea nu deznădăjduia şi spunea că totul va fi bine.
Odată am venit la Saratov și am mers la Biserica Sf. Treime, unde am slujit un timp. Am mers la mărturisire la iegumenul Pahomie, parohul bisericii. Părintele Pahomie mi-a dat o carte a lui Iosif Vatopedinul ” Staretul Efrem Katunakiotul ” –şi atunci am înţeles cu adevărat ceea ce a fost pentru mine înainte doar text: ascultarea este mai presus de post şi rugăciune. Ascultarea de Biserică, ascultarea de arhiereu, pentru că prin el în destinele noastre lucrează Dumnezeu, ascultarea de cei apropiaţi. Și când am realizat acest lucru, am început să mă rog într-un mod diferit, să trăiesc într-un mod diferit.
Acum în Ozinki există o parohie mare şi puternică, la slujba de duminică sunt până la 120 de persoane, spațiul adaptat deja nu este suficient, se construieşte biserica în cinstea icoanei Maicii Domnului Feodorovskaia, şi părintele care este de asemenea şi blagocin al regiunii Arhanghelsk a eparhiei Pocrovsk – este sigur că vor fi oameni mulţi în ambele biserici. Timp de un an părintele Stahii întreprinde până la cincizeci de activități educative, misionare la scară regională. În luna februarie, de exemplu, au avut loc lecturile prilejuite sărbătorii Întâmpinarea Domnului – „Cultura ortodoxă și tinerii” și părintele Stahie a susţinut o cuvântare sub genericul „Adevărul – o etimologie scurtă a cuvântului”, apoi şi-au ţinut discursurile şi mulţi alţii … Trei sute de kilometri de drum de la Saratov, dar sentimentul de abandon, de izolare și chiar de oboseală de la monotonia vieții nu este cunoscută acestui tânăr preot : „Cum să fie monotonă – atât de multe sunt de făcut ..!”
– Din când în când se ridică subiectul pierderii “arderii” preoţilor pentru credinţă, este un subiect greu și dezbătut. Cum ar trebui să se lupte cu acest fenomen?
– Este o problemă de încredere în Dumnezeu … Când slujeam la Saratov, am fost de multe ori la mormântul episcopului Veniamin Milov (a condus eparhia Saratov din 1955, după mai multe arestări și deportări; neoficial venerat ca sfânt de către mulți locuitori ai Saratovului). Și mă rugam pentru ca să devin un preot adevărat. Și apoi citind „Teologia Pastorală” a episcopului am dat de acest citat: „O atitudine bine gândită față de scopul vieții şi convingerea deplină în îndeplinirea slujirii pastorale duc la o viaţă pastorală adevărată.” O atitudine bine gândită faţă de scop – aceasta doar înseamnă că trebuie întotdeauna să urmeze adevărul.
Ioan de Kronstadt scria – cuvintele le ştiu aproape pe de rost, deoarece cartea „Viaţa mea în Hristos” am citit-o de foarte multe ori – „Adevarul este baza pentru deosebirea la tot ceea ce este creat. Fie ca viaţa ta să se sprijine pe acest adevăr, care va forma suportul ei.” Când acest suport nu este, ce se întâmplă cu o persoană, cu un preot? El construiește, construiește, face ceva grandios şi important, şi apoi brusc decade – în limbaj medical – într-o depresie, dar de fapt, în disperare și deznădejde. Se simte rău, și începe să-i chinuie şi pe cei din jurul lui. Dacă ne-am aduce aminte Sfântul Vasile cel Mare a spus, că nu lucrurile mari sunt plăcute lui Dumnezeu, ci marea dragoste cu care sunt făcute. Dacă omul are ca bază a lucrării dorinţa de a fi pe plac sie sau altor oameni, atunci în curând se va pierde pe sine şi pentru ceea ce vrea să facă. Acum nu spun doar despre alţii, m-am confruntat cu acest lucru singur de multe ori. După unele lucrări îndeplinite simţi iritare, oboseală… De ce oare? Pentru că am făcut-o din mândrie. Am fost încurajat spre faptele bune nu prin smerenie, dar prin ceva care este străin de Dumnezeu .. Și dacă nu te vei lenevi, pentru a te cerceta, vei corecta aceste cauze interne, aceasta te va ajuta la stabilirea unor referinţe, vei primi o anumită experiență, vei trece peste patimă şi vei simţi harul lui Dumnezeu.
Poţi spune şi altfel cred. Preotul nostru de la sat, în cazul în care cu toate slăbiciunile și neajunsurile sale, este un adevărat slujitor al lui Dumnezeu, dar nu un om întâmplător în această misiune, el nu-şi poate permite luxul de a-şi pierde „arderea” pentru credinţă. Mulţi dintre preoţii noştri de la sate mi-au relatat că trăiul în condiţii mai confortabile, în parohia mare de la oraş îţi permite să te ascunzi în spatele unei activităţi pe care o îndeplineşti. În mulțimea de oameni care-l înconjoară pe preot, rar enoriaş priveşte şi ochii părintelui. Dar într-un sat îndepărtat, oricine depășeşte tristeţea şi deznădejdea – numai în aceşti ochi și priveşte.
traducere şi adaptare Natalia Lozan
site sursă www.pravoslavie.ru
