Comoara din suflet
Alexandru avea patru ani. Era un copil cu obrajii trandafirii şi ochi negri de cărbune, ce încă priveau lumea cu uimire şi nevinovăţie. Când se întorcea de la grădiniţă, încă de departe, de pe drum, îl întâmpina un câine mare, alb şi împreună intrau bucuroşi pe poartă.
– Mamă, mamă, am venit!.. striga copilul, iar o femeie tânără îi ieşea înainte grăbit, şi-l mângâia uşor pe creştet, în timp ce băiatul începea deja să-i povestească tot ce făcuse în acea zi la grădiniţă. Mama îl asculta cu răbdare în timp ce-i punea masa, îl mai întreba câte ceva, uneori se mira ori îl certa, alteori râdea împreună cu el. Băiatul o privea atent, atent cum se mişca dintr-un colţ într-altul, îi privea mâinile slabe şi curate ce trebăluiau neîncetat. Privind-o cum deretica prin bucătărie ştergându-ţi din când în când fruntea senină înrourată de sudoare, copilul gândea fericit: „mama mea este cea mai bună mamă din lume!”.
Alexandru avea şi tată şi fraţi mai mari. Însă până la această vârstă, cea mai importantă făptură era mama. Fraţii lui erau mari şi nu se jucau cu el, iar tatăl era mai mult plecat. De aceea, în mijlocul universului său era mama, acea făptură slăbuţă şi înaltă, cu obraji palizi şi ochii precum verdele de toamnă. Când se însera ai casei se retrăgeau în jurul tatălui, unde discutat lucruri serioase şi de neînţeles pentru Alexandru.
Singură femeia trebăluia până târziu, mult după ce adormeau toţi. Numai Alexandru veghea până ce venea şi ea la culcare. Luminile din casă se stingeau, iar în odaia unde era copilul pâlpâia slab candela de la icoană. Tânăra femeie intra înăuntru încetişor, fără zgomot, ca să nu trezească pe cineva. Alexandru o urmărea cu genele uşor întredeschise, prefăcându-se că doarme. Privea cum mama se aşeza în genunchi în faţa icoanei Maicii Domnului, după ce făcea câteva metanii până la pământ.
Flăcăruia din paharul candelei lumina două chipuri puse faţă în faţă: Chipul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, Împărăteasa Cerurilor, înconjurată de îngeri şi chipul obosit al mamei sale, a cărei răsuflare o auzea atât de aproape. Baticul de pânză albă părea, sub licărirea candelei, ţesut din fire de aur şi argint, iar mâinile lipite una lângă alta, la piept, parcă erau cioplite în marmură. Fruntea se ivea înaltă şi albă printre buclele de păr castaniu, iar bărbia îi era plecată cu smerenie în piept. Ochii îi ţinea închişi, dar şi aşa băieţelul ghicea în ei o bunătate nesfârşită şi fără să vrea se uita la icoană, să vadă dacă Maica Domnului semăna cu mama lui. Şi astfel, fără veste, pleoapele i se făceau tot mai grele, iar Alexandru adormea vegheat şi ocrotit de această duioasă privelişte. Noapte de noapte, însă, chipul mamei se făcea din ce în ce mai palid…
Într-o zi mama lui Alexandru s-a stins din viaţă. Copilul nu avea încă cinci ani şi trăi cu durere acele clipe, fără să pătrundă pe de-a-ntregul suferinţa pierderii celei mai dragi fiinţe. A privit-o cum stătea întinsă pe masă, la fel de frumoasă şi bună, dar cu totul încremenită într-o tăcere grea.
Pe urmă, băieţelul a crescut şi s-a făcut mare. Viaţa l-a trecut prin multe încercări. Şi cea mai grea dintre ele a fost să cunoască stricăciunea, amăgirea şi deşertăciunea lumii acesteia, să cunoască trista cădere a omului supus bolii şi păcatului… De multe ori a simţit cum se clatină, cum abia stă să nu se prăbuşească în prăpastia necredinţei. Dar nu putea să cadă, fiindcă păstra ascunsă înăuntrul inimii o comoară nepreţuită: imaginea mamei sale rugându-se la icoana Maicii Domnului. Alexandru purta în sine această luminiţă sfântă, care-l mângâia şi-l ocrotea în toate furtunile vieţii. Acea imagine din copilărie i-a sădit în suflet încrederea în Dumnezeu, în bunătatea şi milostivirea Lui. Ori de câte ori îi era greu, amintirea mamei sale îngenuncheate în faţa icoanei îi aducea pace şi linişte şi-l îndemna la bunătate, răbdare şi credinţă neclintită.
***
Aş vrea ca şi tu, copile drag ce citeşti aceste cuvinte, să ai grijă cu ce fel de amintiri porneşti la drum în viaţă! Întipăreşte-ţi de pe acum în inimă chipurile de pe icoane, chipurile unor oameni evlavioşi, ale unor oameni buni, pentru că aceste amintiri îţi vor fi într-o zi hrană pentru sufletul tău! Fiecare amintire a copilăriei este importantă, pentru că o dată cu ea se sădeşte în sufletul tău înclinaţia spre bine sau spre rău, spre frumos sau spre urât,spre sfinţenie sau spre păcat…
Extras din Suflet de copil (Povestiri), Monahia Parascheva Avădanei, Mănăstirea Diaconeşti, Editura Sophia
