Sfânta şi Marea Joi – Denia celor 12 Evanghelii
În această seară, în toate bisericile creştin-ortodoxe se va citi Denia celor 12 Evanghelii. Sunt cu totul umilitoare şi îndemnăm toată lumea să participe la aceste slujbe extraordinare. Îndelunga răbdare a Domnului nostru Iisus Hristos este preamărită după fiecare dintre cele 12 Evanghelii citite la Denia din Joia Mare (Utrenia zilei de vineri).
Pericopele evanghelice ale acestei slujbe alcătuiesc un tablou complet al suferinţelor Mântuitorului, culminând cu răstignirea şi moartea Sa pe Cruce. El este Singurul Care Se răstigneşte pe Sine, fără de păcat fiind, pentru ca noi să fim izbăviţi din robia păcatului. Calendarul evreiesc sărbătorea Paştile iudaic în noaptea de 14 spre 15 a lunii nisan, echivalentul lunii aprilie a calendarului latin. Ne aflăm, aşadar, la începutul primăverii anului 30, conform documentelor vremii. Dacă Paştile evreilor a fost sâmbătă, 15 nisan (8 aprilie), atunci Săptămâna Pătimirilor Domnului nostru Iisus Hristos avea să înceapă duminică, 2 aprilie, anul 30.
Prima evanghelie rânduită de Biserică a se citi în Joia Mare ne aduce în faţa Mântuitorului şi a apostolilor la Cina cea de Taină. Iuda Iscarioteanul tocmai ieşise din foişorul Cinei, pentru a cere mai-marilor preoţilor un grup de ostaşi, oferindu-le pe Mântuitorul chiar în acea seară. Cunoscând că momentul prinderii Sale se apropie, Iisus a rostit celor unsprezece apostoli o minunată cuvântare de învăţătură, de despărţire şi de îmbărbătare, un reazem pentru încercările ce vor urma. Cu toţii primeau o poruncă nouă, porunca supremă a iubirii: „Să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul”. I-a anunţat că peste doar câteva ore Se va fi dat în mâinile celor ce voiau să-L prindă. La auzul acestor vorbe, apostolii făgăduiau că-L vor urma până la moarte, însă El ştia ce va urma: din doisprezece, unul avea să-L vândă, unul se va lepăda de trei ori de El, nouă se vor ascunde de teama mulţimilor şi doar unul Îi va fi alături, lângă Sfânta Cruce. Apostolilor le-a făgăduit că le va trimite pe Mângâietorul, Duhul Adevărului, Care „de la Tatăl purcede” şi Care va mărturisi pentru El. Apoi Iisus S-a rugat lui Dumnezeu-Tatăl: pentru Sine, ca Om, pentru apostoli şi pentru Biserică, adică pentru toţi creştinii de totdeauna. Prin exemplul personal, Mântuitorul Hristos arată că porunca nouă, a iubirii, biruieşte trădarea, lepădarea, părăsirea şi singurătatea. Iubirea Sa îndelung răbdătoare creşte chiar în mijlocul suferinţei, iar pe cei ce L-au părăsit în aceste grele încercări nu i-a abandonat, ci „iubind pe ai Săi cei din lume, până la sfârşit i-a iubit”.
Încheind cuvântarea, Iisus a ieşit împreună cu apostolii în Grădina Ghetsimani, locul Său preferat pentru rugăciune. Iuda Iscarioteanul cunoştea acel loc şi se apropia, cu oameni înarmaţi, pentru a-L preda pe Mântuitorul. Iisus avea să accepte suferinţa, până la capăt, oprind chiar pe Petru a se împotrivi. Pe Iuda, vânzătorul, îl întâmpină cu aceeaşi dragoste, oferindu-i chiar şansa de a se pocăi în ultima clipă. Deşi cunoştea că Îl trădează, Mântuitorul l-a întrebat pe Iuda: „Prietene, pentru ce ai venit?”. Şi, dorind a-l îndrepta chiar în ceasul vânzării, continuă: „Iuda, cu o sărutare vinzi pe Fiul Omului?”. Cu blândeţe în glas, cu dragoste în privire, nici o urmă de ranchiună faţă de Iuda în momentul trădării, aşa continua Iisus să-Şi iubească ucenicii. Când Malhus, unul dintre slugile venite să-L prindă, la semnul lui Iuda, s-a apropiat, Petru a scos sabia şi i-a tăiat urechea. Hristos n-a îngăduit, însă, vreo vătămare şi a vindecat urechea slugii. Petru a scos sabia din dragoste pentru Hristos, dar din supunere, la porunca Sa, a băgat-o la locul ei.
Aceeaşi iubire în faţa slăbiciunii omeneşti o va primi şi Petru, căruia Iisus îi spusese că nu va cânta cocoşul până ce nu se va lepăda de El de trei ori. Învăţătorul era prins, apostolii fugiseră, doar Ioan şi Petru urmau îndeaproape grupul ce-L purta spre judecată. La curtea arhiereului Caiafa, unde Iisus era interogat, aveau acces doar ostaşii şi membrii Sinedriului. Acolo avea Petru să se lepede de trei ori de Mântuitorul şi îndată a cântat cocoşul. Cu numai câteva ceasuri în urmă, se grăbise să facă făgăduieli de care nu ştia dacă se putea ţine: „Şi de-ar fi să mor cu Tine, nu Te voi tăgădui”, după cum aminteşte Marcu, sau: „Doamne, cu Tine sunt gata să merg şi în temniţă şi la moarte”, potrivit versiunii lui Luca, sau, în sfârşit: „Dacă toţi se vor sminti întru Tine, eu niciodată nu mă voi sminti”, conform mărturiei lui Matei. Sfântul Evanghelist Luca notează că, după ce a cântat cocoşul, „întorcându-Se, Domnul a privit spre Petru”. O clipă doar, o privire plină de mustrare, dar şi de duioşie, de tristeţe şi poate şi de îmbărbătare. Tradiţia spune că Petru a plâns până în ziua Învierii Domnului. După Înviere, Mântuitorul îl reaşază din nou păstor, printr-o întreită mărturie a dragostei Sale. Urmează judecata Sinedriului, apoi judecata lui Pilat şi pedeapsa definitivă pentru „regele iudeilor”: Răstignirea.
Toate acestea sunt relatate în primele cinci pericope evanghelice ale deniei din această seară. Acum are loc cel mai important moment al slujbei: aducerea Sfintei Cruci din sfântul altar şi aşezarea ei în mijlocul bisericii, spre închinare, în cuvintele preotului: „Astăzi S-a spânzurat pe lemn Cel Ce a întins pământul pe ape”. Scoaterea Sfintei Cruci din altar, care reprezintă cerul, şi aşezarea ei în naosul bisericii, care simbolizează lumea, reprezintă ieşirea Fiului lui Dumnezeu din slava dumnezeiască şi venirea Sa, în istorie, în lume.
Crucea Domnului şi mormântul Său s-au multiplicat, la nesfârşit, în toate bisericile creştine, în chipul Sfintei Mese şi al Crucii aflate în altarele bisericilor din toată lumea. Oamenii aflaţi în faţa altarului bisericesc devin, astfel, pelerini la mormântul Domnului. Cântarea bisericească din Joia Mare numeşte pe Hristos „Mirele Bisericii”, întrucât Biserica ia naştere prin jertfa de pe Cruce a Mântuitorului şi devine vizibilă în ziua de Rusalii, prin Pogorârea Duhului Sfânt, după făgăduinţa făcută apostolilor la Cina cea de Taină. Între Sfânta Cruce şi sfântul altar există o strânsă legătură: crucea este altarul jertfei dureroase a Mântuitorului, în timp ce altarul este locul de jertfă nesângeroasă a Fiului lui Dumnezeu, prin Sfânta Euharistie. Crucea este izvorul prin care a pornit harul mântuirii către noi, în timp ce altarul împărtăşeşte acest har credincioşilor. Sfânta Cruce a vorbit o singură dată, pentru totdeauna, atunci când a fost înfiptă pe Golgota, predică pe care o vor auzi şi asculta toate popoarele, până la sfârşitul lumii.
Pe drumul către locul Căpăţânii – Golgota – faţa Mântuitorului a fost ştearsă cu o mahramă, de către o tânără al cărei nume a fost păstrat de tradiţie drept Veronica. Mahrama Sfintei Veronica este prima icoană, „nefăcută de mână” a Mântuitorului, întrucât chipul Său a rămas imprimat pe pânză întinsă de tânără. În continuare, Hristos a mângâiat-o pe Maica Sa, pe femeile mironosiţe şi pe toate femeile credincioase care plângeau pentru El. Ajuns la locul Căpăţânii, soldaţii L-au răstignit.
Lângă Cruce, la picioarele lui Iisus, stăteau Sfânta Fecioară Maria, femeile mironosiţe şi Ioan, ucenicul cel iubit. Şapte cuvinte de iertare, iubire şi rugăciune au rămas de la Mântuitorul către Maica Sa şi apostolul Ioan: „Femeie, iată fiul tău!” şi „Iată mama ta!”. Nu Şi-a dat sufletul până ce nu Şi-a încredinţat Maica unui fiu adoptiv. Din nou, iubirea Sa îndelung răbdătoare.
Iar înainte de a muri, a cerut iertare în faţa Tatălui Ceresc, pentru cei ce-L osândeau: „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac.” Era răstignit între doi tâlhari, dintre care unul L-a hulit, iar celălalt s-a convertit. De altfel, cuvintele tâlharului din dreapta Sa au fost ultimele cuvinte din lumea aceasta auzite de Mântuitorul înainte de a-Şi da duhul! Şi nu a fost un simplu cuvânt, ci primul „pomelnic” al Bisericii: „Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni în împărăţia Ta!”. Un cuvânt pentru o mântuire în ultima clipă, căci, făgăduieşte Mântuitorul, în aceeaşi zi aveau să fie, împreună, în rai.
Mergând la Denia celor douăsprezece Evanghelii, vom retrăi, în cântări duioase, întregul episod al pătimirilor Domnului nostru Iisus Hristos şi ne vom ruga către Cel Ce S-a dat morţii, pentru ca noi să fim înviaţi: „Răscumpăratu-ne-ai pe noi din blestemul legii, cu scump sângele Tău. Pe Cruce pironindu-Te şi cu suliţa împungându-Te, nemurire ai izvorât oamenilor, Mântuitorul nostru, slavă Ţie.”
După cum explică Preafericitul Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, în volumul „Foame şi sete după Dumnezeu – înţelesul şi folosul postului” (2008), evangheliile din această seară ne arată că Mântuitorul Iisus Hristos nu a încetat să iubească pe Dumnezeu şi pe semeni, pe oameni, chiar şi în mijlocul suferinţei. Iubirea Sa este acum verificată prin durere, prin suferinţă. Iubirea Sa este îndelung răbdătoare. Evanghelia după Ioan, în capitolul 13, ne spune că: „Mântuitorul Iisus Hristos, iubind pe ai Săi cei din lume, i-a iubit până la sfârşit”. Iubirea Lui faţă de Dumnezeu se vede în aceea că nimic nu-L poate îndepărta de la împlinirea voii Tatălui ceresc. În faţa morţii, în rugăciunea din Ghetsimani, Mântuitorul Se roagă şi spune: „Părinte, dacă se poate, să treacă paharul acesta de la Mine”, adică paharul suferinţei şi al morţii. Ca orice om care se teme de moarte şi de suferinţă, Mântuitorul săvârşeşte rugăciunea aceasta, dar îndată adaugă: „dar nu după cum voiesc Eu, ci precum voieşti Tu”. Voinţa Lui umană urmează voinţei divine, care este în acord cu Tatăl Cel veşnic.
În momentul în care Iuda Îl trădează, Iisus îi spune: „Prietene, ceea ce faci, fă mai curând” sau „De ce, prietene, vinzi tu pe Stăpânul Tău cu o sărutare?” Dar nu se vede nici o urmă de ură faţă de Iuda, nici un dram de răutate, ci în mijlocul acestui eveniment al trădării, Mântuitorul continuă să iubească pe toţi ucenicii.
Când Petru, cuprins de prea multă frică, se leapădă în faţa slujnicii şi spune: „Nu-L cunosc pe El (pe Iisus)”, Mântuitorul nu încetează a-l iubi pe Petru. De aceea, după Înviere, îl cheamă, spunând femeilor mironosiţe: „Mergeţi şi spuneţi ucenicilor şi lui Petru că voi merge în Galileea”.
Iubirea îndelung răbdătoare a Mântuitorului Hristos se vede faţă de Dumnezeu-Tatăl, în cuvintele de pe Cruce, înaintea Morţii Sale, când a zis: „Părinte, în mâinile Tale încredinţez duhul Meu”, iar pentru cei care L-au răstignit, Mântuitorul Se roagă zicând: „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac”.
Această taină a iubirii până la capăt, a iubirii mai tare decât păcatul, a iubirii lui Hristos mai tare decât trădarea, mai tare decât lepădarea, mai tare decât orice părăsire şi orice singurătate impusă Lui, precizează Patriarhul Daniel, este taina Crucii şi în ea se găseşte sămânţa Învierii. Pentru că la această iubire îndelung răbdătoare a umanităţii lui Hristos răspunde iubirea lui Dumnezeu care-L înviază din morţi, pentru că El a murit pe nedrept. El este Dreptul Ce va fi înviat de puterea dumnezeiască, pentru că a iubit mai mult decât cineva poate cuprinde taina aceasta.
Iubirea lui Hristos, pentru că este mai tare decât moartea, trece prin moarte şi biruieşte moartea. Legătura aceasta dintre taina Crucii şi taina Învierii, prin iubirea mai tare decât moartea, este meditată, este preamărită în aceste cântări ale Deniilor. Iar slava acestei iubiri smerite şi îndelung răbdătoare se vede în taina Învierii sau în taina Sfintelor Paşti.
Încheind cuvântarea, Iisus a ieşit împreună cu apostolii în Grădina Ghetsimani, locul Său preferat pentru rugăciune. Iuda Iscarioteanul cunoştea acel loc şi se apropia, cu oameni înarmaţi, pentru a-L preda pe Mântuitorul. Iisus avea să accepte suferinţa, până la capăt, oprind chiar pe Petru a se împotrivi. Pe Iuda, vânzătorul, îl întâmpină cu aceeaşi dragoste, oferindu-i chiar şansa de a se pocăi în ultima clipă. Deşi cunoştea că Îl trădează, Mântuitorul l-a întrebat pe Iuda: „Prietene, pentru ce ai venit?”. Şi, dorind a-l îndrepta chiar în ceasul vânzării, continuă: „Iuda, cu o sărutare vinzi pe Fiul Omului?”. Cu blândeţe în glas, cu dragoste în privire, nici o urmă de ranchiună faţă de Iuda în momentul trădării, aşa continua Iisus să-Şi iubească ucenicii. Când Malhus, unul dintre slugile venite să-L prindă, la semnul lui Iuda, s-a apropiat, Petru a scos sabia şi i-a tăiat urechea. Hristos n-a îngăduit, însă, vreo vătămare şi a vindecat urechea slugii. Petru a scos sabia din dragoste pentru Hristos, dar din supunere, la porunca Sa, a băgat-o la locul ei.
Aceeaşi iubire în faţa slăbiciunii omeneşti o va primi şi Petru, căruia Iisus îi spusese că nu va cânta cocoşul până ce nu se va lepăda de El de trei ori. Învăţătorul era prins, apostolii fugiseră, doar Ioan şi Petru urmau îndeaproape grupul ce-L purta spre judecată. La curtea arhiereului Caiafa, unde Iisus era interogat, aveau acces doar ostaşii şi membrii Sinedriului. Acolo avea Petru să se lepede de trei ori de Mântuitorul şi îndată a cântat cocoşul. Cu numai câteva ceasuri în urmă, se grăbise să facă făgăduieli de care nu ştia dacă se putea ţine: „Şi de-ar fi să mor cu Tine, nu Te voi tăgădui”, după cum aminteşte Marcu, sau: „Doamne, cu Tine sunt gata să merg şi în temniţă şi la moarte”, potrivit versiunii lui Luca, sau, în sfârşit: „Dacă toţi se vor sminti întru Tine, eu niciodată nu mă voi sminti”, conform mărturiei lui Matei. Sfântul Evanghelist Luca notează că, după ce a cântat cocoşul, „întorcându-Se, Domnul a privit spre Petru”. O clipă doar, o privire plină de mustrare, dar şi de duioşie, de tristeţe şi poate şi de îmbărbătare. Tradiţia spune că Petru a plâns până în ziua Învierii Domnului. După Înviere, Mântuitorul îl reaşază din nou păstor, printr-o întreită mărturie a dragostei Sale. Urmează judecata Sinedriului, apoi judecata lui Pilat şi pedeapsa definitivă pentru „regele iudeilor”: Răstignirea.
Toate acestea sunt relatate în primele cinci pericope evanghelice ale deniei din această seară. Acum are loc cel mai important moment al slujbei: aducerea Sfintei Cruci din sfântul altar şi aşezarea ei în mijlocul bisericii, spre închinare, în cuvintele preotului: „Astăzi S-a spânzurat pe lemn Cel Ce a întins pământul pe ape”. Scoaterea Sfintei Cruci din altar, care reprezintă cerul, şi aşezarea ei în naosul bisericii, care simbolizează lumea, reprezintă ieşirea Fiului lui Dumnezeu din slava dumnezeiască şi venirea Sa, în istorie, în lume.
Crucea Domnului şi mormântul Său s-au multiplicat, la nesfârşit, în toate bisericile creştine, în chipul Sfintei Mese şi al Crucii aflate în altarele bisericilor din toată lumea. Oamenii aflaţi în faţa altarului bisericesc devin, astfel, pelerini la mormântul Domnului. Cântarea bisericească din Joia Mare numeşte pe Hristos „Mirele Bisericii”, întrucât Biserica ia naştere prin jertfa de pe Cruce a Mântuitorului şi devine vizibilă în ziua de Rusalii, prin Pogorârea Duhului Sfânt, după făgăduinţa făcută apostolilor la Cina cea de Taină. Între Sfânta Cruce şi sfântul altar există o strânsă legătură: crucea este altarul jertfei dureroase a Mântuitorului, în timp ce altarul este locul de jertfă nesângeroasă a Fiului lui Dumnezeu, prin Sfânta Euharistie. Crucea este izvorul prin care a pornit harul mântuirii către noi, în timp ce altarul împărtăşeşte acest har credincioşilor. Sfânta Cruce a vorbit o singură dată, pentru totdeauna, atunci când a fost înfiptă pe Golgota, predică pe care o vor auzi şi asculta toate popoarele, până la sfârşitul lumii.
Pe drumul către locul Căpăţânii – Golgota – faţa Mântuitorului a fost ştearsă cu o mahramă, de către o tânără al cărei nume a fost păstrat de tradiţie drept Veronica. Mahrama Sfintei Veronica este prima icoană, „nefăcută de mână” a Mântuitorului, întrucât chipul Său a rămas imprimat pe pânză întinsă de tânără. În continuare, Hristos a mângâiat-o pe Maica Sa, pe femeile mironosiţe şi pe toate femeile credincioase care plângeau pentru El. Ajuns la locul Căpăţânii, soldaţii L-au răstignit.
Lângă Cruce, la picioarele lui Iisus, stăteau Sfânta Fecioară Maria, femeile mironosiţe şi Ioan, ucenicul cel iubit. Şapte cuvinte de iertare, iubire şi rugăciune au rămas de la Mântuitorul către Maica Sa şi apostolul Ioan: „Femeie, iată fiul tău!” şi „Iată mama ta!”. Nu Şi-a dat sufletul până ce nu Şi-a încredinţat Maica unui fiu adoptiv. Din nou, iubirea Sa îndelung răbdătoare.
Iar înainte de a muri, a cerut iertare în faţa Tatălui Ceresc, pentru cei ce-L osândeau: „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac.” Era răstignit între doi tâlhari, dintre care unul L-a hulit, iar celălalt s-a convertit. De altfel, cuvintele tâlharului din dreapta Sa au fost ultimele cuvinte din lumea aceasta auzite de Mântuitorul înainte de a-Şi da duhul! Şi nu a fost un simplu cuvânt, ci primul „pomelnic” al Bisericii: „Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni în împărăţia Ta!”. Un cuvânt pentru o mântuire în ultima clipă, căci, făgăduieşte Mântuitorul, în aceeaşi zi aveau să fie, împreună, în rai.
Mergând la Denia celor douăsprezece Evanghelii, vom retrăi, în cântări duioase, întregul episod al pătimirilor Domnului nostru Iisus Hristos şi ne vom ruga către Cel Ce S-a dat morţii, pentru ca noi să fim înviaţi: „Răscumpăratu-ne-ai pe noi din blestemul legii, cu scump sângele Tău. Pe Cruce pironindu-Te şi cu suliţa împungându-Te, nemurire ai izvorât oamenilor, Mântuitorul nostru, slavă Ţie.”
După cum explică Preafericitul Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, în volumul „Foame şi sete după Dumnezeu – înţelesul şi folosul postului” (2008), evangheliile din această seară ne arată că Mântuitorul Iisus Hristos nu a încetat să iubească pe Dumnezeu şi pe semeni, pe oameni, chiar şi în mijlocul suferinţei. Iubirea Sa este acum verificată prin durere, prin suferinţă. Iubirea Sa este îndelung răbdătoare. Evanghelia după Ioan, în capitolul 13, ne spune că: „Mântuitorul Iisus Hristos, iubind pe ai Săi cei din lume, i-a iubit până la sfârşit”. Iubirea Lui faţă de Dumnezeu se vede în aceea că nimic nu-L poate îndepărta de la împlinirea voii Tatălui ceresc. În faţa morţii, în rugăciunea din Ghetsimani, Mântuitorul Se roagă şi spune: „Părinte, dacă se poate, să treacă paharul acesta de la Mine”, adică paharul suferinţei şi al morţii. Ca orice om care se teme de moarte şi de suferinţă, Mântuitorul săvârşeşte rugăciunea aceasta, dar îndată adaugă: „dar nu după cum voiesc Eu, ci precum voieşti Tu”. Voinţa Lui umană urmează voinţei divine, care este în acord cu Tatăl Cel veşnic.
În momentul în care Iuda Îl trădează, Iisus îi spune: „Prietene, ceea ce faci, fă mai curând” sau „De ce, prietene, vinzi tu pe Stăpânul Tău cu o sărutare?” Dar nu se vede nici o urmă de ură faţă de Iuda, nici un dram de răutate, ci în mijlocul acestui eveniment al trădării, Mântuitorul continuă să iubească pe toţi ucenicii.
Când Petru, cuprins de prea multă frică, se leapădă în faţa slujnicii şi spune: „Nu-L cunosc pe El (pe Iisus)”, Mântuitorul nu încetează a-l iubi pe Petru. De aceea, după Înviere, îl cheamă, spunând femeilor mironosiţe: „Mergeţi şi spuneţi ucenicilor şi lui Petru că voi merge în Galileea”.
Iubirea îndelung răbdătoare a Mântuitorului Hristos se vede faţă de Dumnezeu-Tatăl, în cuvintele de pe Cruce, înaintea Morţii Sale, când a zis: „Părinte, în mâinile Tale încredinţez duhul Meu”, iar pentru cei care L-au răstignit, Mântuitorul Se roagă zicând: „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac”.
Această taină a iubirii până la capăt, a iubirii mai tare decât păcatul, a iubirii lui Hristos mai tare decât trădarea, mai tare decât lepădarea, mai tare decât orice părăsire şi orice singurătate impusă Lui, precizează Patriarhul Daniel, este taina Crucii şi în ea se găseşte sămânţa Învierii. Pentru că la această iubire îndelung răbdătoare a umanităţii lui Hristos răspunde iubirea lui Dumnezeu care-L înviază din morţi, pentru că El a murit pe nedrept. El este Dreptul Ce va fi înviat de puterea dumnezeiască, pentru că a iubit mai mult decât cineva poate cuprinde taina aceasta.
Iubirea lui Hristos, pentru că este mai tare decât moartea, trece prin moarte şi biruieşte moartea. Legătura aceasta dintre taina Crucii şi taina Învierii, prin iubirea mai tare decât moartea, este meditată, este preamărită în aceste cântări ale Deniilor. Iar slava acestei iubiri smerite şi îndelung răbdătoare se vede în taina Învierii sau în taina Sfintelor Paşti.
www.patriarhia.ro
