Predică la Duminica a V-a după Paşti (a samarinencii)

Fraţi creştini, multe învăţături vrednice de luat în seamă cuprinde Sfânta Evanghelie ce s-a citit astăzi. Ea ne arată lămurit că Iisus Hristos este Dumnezeu şi om. Prin iubirea Lui nemărginită şi smerenia cea desăvârşită a incredinţat pe femeia samarineancă şi pe toţi locuitorii din Samaria că El este Mesia Cel aşteptat chiar şi de ei, samarinenii. Să luăm aminte şi noi şi să deschidem adâncul sufletului nostru, ca să ne umplem de Harul cel ceresc, spre mântuirea sufletelor noastre.
Era o zi de vară cu soare arzător pe pământul Iudeii şi Domnul nostru Iisus călătorea, venind din Iudeia spre Nazareth, iar drumul acesta trecea prin Samaria. Obosit de călătorie, fiindcă mergea pe jos, se opreste la Fantana lui Iacov. Sta singur, ganditor si parca asteapta ceva. Ucenicii erau dusi in cetate sa cumpere mancare. Iisus, ca Dumnezeu adevarat, stia ca la ora aceea trebuia sa vina femeia samarineanca la fantana sa scoata apa. Nu trece mult si iata ca soseste.
Parca o vedem si noi, gatita si impodobita frumos, ca sa placa celor ce o vor vedea venind la fantana. Iisus se opri in locul acesta tocmai ca sa vaneze sufletul ei pierdut si tulburat, ca sa vaneze rodul Evei, asa cum spun sfintii parinti in cantarile Bisericii. Era ceasul al saselea si caldura soarelui dogorea puternic. Tot la ceasul al saselea a fost asteptata si Eva de sarpele – diavol – la pomul oprit in gradina raiului, cazand in neascultare de Dumnezeu.
In acest moment, Iisus gaseste prilejul potrivit sa puna lumina in sufletul acestei femei care vietuia in intuneric si pacate. Ea era cuprinsa de pacatul desfranarii, fiindca avusese cinci barbati in afara legii si nici al saselea cu care era acum nu era barbatul ei legitim. Din aceasta mocirla a pacatelor nimeni nu putea s-o scoata decat Fiul lui Dumnezeu, care s-a coborat din cer. El i-a descoperit pacatele cele grele si a facut-o sa inteleaga ca El este Mesia cel adevarat, pe care-l asteptau proorocii lor.
La inceput vedem pe aceasta femeie cam distrata si increzuta, spunandu-i Domnului ca nu are barbat. Privind insa mai cu atentie la Mantuitorul, ramane incremenita de stralucirea fetei Sale, apoi se mira cand intelese ca este de neam evreu si se mira si mai mult cand vazu ca vorbeste cu ea si chiar il intreba: „Cum, Tu, care esti iudeu, imi ceri apa mie, fiind samarineanca?” Iisus ii raspunde: „Daca ai fi cunoscut tu Darul lui Dumnezeu si cine este Cel ce-ti zice da-Mi sa beau, atunci tu L-ai fi rugat si El ti-ar fi dat APA VIE!”
„Doamne – ii zise ea – Tu n-ai cu ce sa scoti apa, iar fantana este adanca, cum ai putea dar sa ai apa vie, nu cumva esti Tu mai mare decat Parintele Iacov, care ne-a dat fantana?” Iisus i-a raspuns: „Cine va bea din apa aceasta va inseta iarasi, dar cine va bea din apa pe care Eu o voi da nu va mai inseta in veac, pentru ca apa pe care o voi da Eu se va preface intr-un izvor de apa vie in viata vesnica”.
„Doamne – ii spuse femeia – da-mi aceasta apa ca sa nu mai insetez si sa nu mai vin aici sa scot!” Iisus ii spuse: „Du-te si cheama pe barbatul tau!” Femeia i-a raspuns: „N-am barbat”. Iisus i-a spus iaraşi: „Bine ai zis, ca cinci barbati ai avut si acum pe acela pe care-l ai nu-ti este barbat, aici ai spus adevarul”.
Femeia, vazandu-se descoperita si ca Iisus citeste in sufletul ei cel intinat ca intr-o carte deschisa, incepe a-si marturisi traiul ei cel gresit de pana atunci si zise: „Doamne, vad ca Tu esti un prooroc; cum este bine sa se inchine omul, dupa datina evreilor in Ierusalim, sau dupa obiceiul samarinenilor pe muntele Garizim?” Domnul Hristos ii raspunse femeii cu aceste cuvinte: „Duh este Dumnezeu si cei ce se inchina Lui trebuie sa I se inchine in Duh si Adevar”.
„Stiu – ii raspunse femeia – ca are sa vina Mesia, Cel caruia i se zice Hristos, cand va veni El ne va spune noua toate”. „Eu sunt – ii zise Iisus – Cel ce graiesc cu tine”. Auzind femeia aceste cuvinte, a fost patrunsa si luminata pana in adancul sufletului, apoi cuprinsa de un avant puternic, ca o sageata scapata dintr-un arc, a zburat spre satul ei, uitand la fantana si galeata cu care venise, lepadand totodata si firea ei veche, murdara si plina de pacate. Nu mai vedea nimic inaintea ochilor.
Alearga in goana mare sa vesteasca lumii din satul ei pe Iisus, Mesia. Vantul ii scutura parul, picioarele se lovesc de bolovanii drumului, mainile se avanta mereu inainte pentru a usura inaintarea trupului, iar in ochii si sufletul ei arde o flacara noua, plina de o putere curatitoare. Buzele ei din cand in cand soptesc vorbele lui Iisus: „Daca ai fi cunoscut tu Darul lui Dumnezeu”.
Dar iat-o in mijlocul satului chemand lumea si zicand: „Veniti, haideti repede la fantana stramosului Iacov, sa vedeti pe Acela despre care ne vorbesc profetii”. La inceput oamenii, cunoscandu-i trecutul ei pacatos, nu au prea luat-o in seama. Ea nu s-a lasat insa si cu putere si mai mare a strigat: „Veniti sa-L vedeti, iata, mi-a spus toate pacatele mele, citeste in sufletul omului, stie totul si-i asa de bun, asa de iertator, milos si iubitor!”
Oamenii incepura sa faca ochii mari si uitandu-se unii la altii zisera: „Niciodata n-a vorbit femeia aceasta asa ceva, iata ce lumina ii joaca pe fata si cat ii este glasul de convingator!” Au inceput a se strange in jurul ei, iar femeia le-a relatat toata convorbirea ei cu Iisus. Tot poporul a crezut si a pornit cu ea in frunte spre fantana lui Iacov, iar acolo si-au predat sufletele in mana Celui care potoleste toata setea sufleteasca.
Astfel oamenii acestia din Samaria, care aveau gurile otravite de apa murdara a pacatelor, plina de poftele desarte ale desfranarilor, lacomiei, mandriei si betiei, au cunoscut si ei acolo langa fantana pe Mesia cel asteptat. Acolo si atunci au sorbit Cuvantul cel dumnezeiesc, s-au racorit si s-au convins pe deplin ca El este cu adevarat Iisus Hristos, Mesia cel asteptat.
Femeia samarineanca, fiind patrunsa de Darul lui Dumnezeu, si-a schimbat viata ei cea pacatoasa; cu chip cuviincios si evlavios a inceput sa propovaduiasca cu lacrimi in ochi cum L-a intalnit ea pe Domnul la fantana lui Iacov si cum a primit de la El, prin botez, numele de FOTINI. Cu mare dragoste si credinta mergea din sat in sat, din oras in oras si vestea Cuvantul lui Dumnezeu.
In vremea imparatului Neron al Romei, aceasta femeie impreuna cu cele cinci surori ale ei: Anatoli, Foto, Fotis, Paraschevi si Chiriachi, precum si cu cei doi fii ai ei, Victor si Iosif, au indurat trei ani de temnita grea si cele mai cumplite chinuri. Asa si-au sfarsit viata luand cununa muceniciei, dar au lasat in dreapta credinta multime nenumarata de crestini, la fantana lui Iacov, care este Sfanta Biserica. Darul si Harul Mantuitorului pe care-L cunoscuse la fantana lui Iacov au ajutat-o pe Fotini sa se ridice mai presus de mocirla lumii acesteia si sa-i ajute si pe altii.
Harul lui Dumnezeu, aceasta forta si putere, a imbracat si pe apostolul Pavel, caci asa zice el: „Prin Harul lui Dumnezeu sunt ceea ce sunt si Harul Lui, care este in mine, n-a fost in zadar”. Darul lui Dumnezeu si Harul lui Dumnezeu sunt unul si acelasi lucru, preotii folosind la slujbe ambii termeni. Harul lui Dumnezeu este o putere supranaturala, care vine in ajutorul sufletului nostru bolnav ca sa-l vindece si sa-l intareasca.
Harul lui Dumnezeu este gratia care colaboreaza cu mintea si vointa noastra ca sa ne ridice biruitori peste ispitele materiale. Harul este o putere necunoscuta lumii; el nu se afla nici in sange, nici in carne, despre el nu vorbeste nici psihologia, nici fizica, nici o alta stiinta. Despre Har vorbeste numai religia crestina. Harul e darul lui Dumnezeu care ajuta si desavarseste natura. Darul lui Dumnezeu este energia spirituala, forta sfanta si puterea Duhului pe care Dumnezeu o trimite sufletului omenesc.
Darul lui Dumnezeu este ajutorul cerului, mana Tatalui, mila Fiului si raza Duhului Sfant prin care se arata iubirea lui Dumnezeu fata de om. Darul lui Dumnezeu este focul cel sfant care incalzeste in dragoste inimile crestinilor, este apa cea vie fagaduita de Mantuitorul femeii samarinence. Darul sau Harul sfinteste sufletul si nimiceste pacatul, asa dupa cum soarele nimiceste microbii. Harul e o putere necunoscuta in Vechiul Testament.
Legea veche a descoperit numai pacatul si neputinta de a ne elibera din bratele lui. Harul lui Dumnezeu lucreaza in Biserica prin Sfintele Taine. De aceea zice Sfantul Pavel: „Prin Har sunteti mantuiti”. Harul ne face liberi si stapani pentru ca el ne face curati. Un suflet plin de har e ca o gradina de flori, de parfum si fructe.
Un om inarmat cu forta Darului devine un nebiruit, plin de vointa, care lupta totdeauna cu succes in razboiul sufletului cu amagirile, cu patimile si ispitele carnii. Numai Darul lui Dumnezeu a putut face din oameni sfinti si mucenici, eroi ai credintei, sperantei si iubirii crestine. In toti oamenii patimile sunt vii, dar in oamenii Harului ele sunt legate; este vie patima, dar este legata. Cine stapaneste peste patimi e imparat. Daca vrem sa vina peste noi Harul lui Dumnezeu, trebuie sa ne ferim de pacate, in special de pacatele mari, de moarte, mai ales de mandrie, caci zice Duhul Sfant prin gura Apostolului Iacov: „Dumnezeu celor smeriti le da Har, iar celor mandri le sta impotriva”. Toti sfintii lui Dumnezeu au propovaduit in lume invataturile Mantuitorului Iisus cu multa inflacarare din Darul lui Dumnezeu.
Religia noastra crestina ortodoxa nu este cunoscuta, nu este inteleasa, nu este apreciata frumusetea ei dumnezeiasca. Nu numai ca nu se mananca din hrana aceasta duhovniceasca a religiei noastre, dar ea nu e nici gustata. Puterea ei e nestiuta, e nevoie de lucru, de chemare, ca lumea sa vina sa vada, sa puna degetul ca Toma si sa cunoasca adevarul religiei noastre. E bine sa pornim cu totii la lucrul femeii samerinence si sa incepem sa-i trezim pe cei din jurul nostru din amorteala si nepasare.
Treziti pe membrii familiei, treziti pe prieteni si necunoscuti, vorbiti-le despre dragostea lui Hristos, aduceti-i in fata Altarului, luminati pe nestiutori, incurajati pe cei sovaielnici, luati-i pe drumul binelui si al credintei, caci dureros lucru este sa vezi numele lui Dumnezeu hulit. Sfintele Taine sunt luate in bataie de joc si pretutindeni se ridica hulitori impotriva lui Dumnezeu si a sfintilor. Trebuie sa se sfarseasca odata cu aceasta rusine care nu se intalneste in nici o alta parte. Pangaritorii trebuie infierati, defaimatorii redusi la tacere.
De aceea cautati sa aparati dreapta credinta ortodoxa cand este atacata. Opriti raul oriunde il intalniti, certati si pedepsiti copiii cand injura si-si bat joc de lucrurile sfinte. Aveti indrazneala si vorbiti cu convingere, caci numai asa veti implini datoria de crestini adevarati, urmatori ai dreptei credinte si va veti asemana cu samarineanca din Evanghelia de astazi.
Strigati din convingerea inimii cu toata puterea credintei, caci lumea traieste in intuneric, ca la inceputul paganismului. Lupta e in toi, caci lumina s-a incaierat cu intunericul, adevarul cu minciuna, binele cu raul. Lumea este stapanita de cele mai salbatice pacate, care nici in paganism nu se gaseau. De aceea multi se vor prabusi din nenorocire in nenorocire si vor pieri pentru totdeauna. E o datorie sfanta din partea noastra, a crestinilor care cunoastem credinta, sa dam ajutor acestor suflete care se pierd din nestiinta pe diferite cai. Unii cad in ghearele sectantilor, altii cad in pacatele cele grele ale betiei, avorturilor, desfranarilor, nedreptatilor si tuturor inselatoriilor.
Crestinii nostri s-ar putea asemana cu niste pasari impaiate. Cei care ati vizitat un muzeu de pasari impaiate ati vazut ca parca te afli aievea intr-un codru. Vezi colo un vultur cu aripile intinse, parca sta sa zboare; in alta parte mierla cu ciocul deschis, gata sa cante, in alta parte o lebada pluteste pe apa si asa mai departe. Aceste pasari insa au numai chip de viata, in realitate sunt moarte, umplute cu paie.
Asa si crestinii nostri, fac unele forme crestinesti, dar nu este duh de viata in ei, sunt doar cu chipul crestini. Crestinii nostri se tin de anumite date, poarta nume de sfinti, dar faptele sunt paganesti, viata cea sufleteasca este moarta, pentru ca nu este duh in gura lor, in inima si in viata lor. Oamenii nu se mai hranesc cu Cuvantul lui Dumnezeu, nu mai vin la Biserica, care este fantana lui Iacov si care are apa cea vie ce-l poate face pe om fericit. Aceasta apa ii aduce multumire sufleteasca, ii invioreaza sufletul omorat de pacate si il mangaie in toate necazurile lui, asa cum s-a refacut si femeia samarineanca.
Sufletul ei s-a schimbat indata, Cuvantul lui Dumnezeu i-a patruns in inima, viata ei s-a luminat, caci indata s-a hotarat sa lase murdaria pacatelor si sa urmeze Bunul Invatator. Ea, care traise cu sase barbati in concubinaj, a urat viata ei cea pacatoasa si s-a intors cu tot sufletul la Dumnezeu. Sa ia aminte femeile noastre crestine de astazi care traiesc cu barbatii lor fara binecuvantarea Bisericii si sa se hotarasca a nu-si mai bate joc de credinta lor, de sufletele si trupurile lor, caci nu mai este vreme de pierdut si Dumnezeu va cere socoteala pentru atatia ani de asteptare.
Pe Domnul Hristos si astazi, frati crestini, il gasim la fantana lui Iacov, aici in Biserica, si de aici va trimitem pe cele necununate acasa, sa va aduceti barbatii la Biserica si sa va cununati. El trimite mamele sa vina aici cu copiii si nepotii, va trimite pe toti care v-ati adunat aici astazi, caci fiecare aveti de adus pe cate cineva la fantana lui Iacov.
Duceti-va si spuneti-le despre fantana aceasta cu apa vie si de Mesia care ne vorbeste Cuvantul adevarului. Spuneti-le si grabiti-va cu totii sa vina acum, pana nu se sparge galeata, pana cand nu seaca fantana, pana cand nu se inchid usile, fiindca atunci vor plange in zadar, caci bunatatile s-au vandut, targul s-a inchis, iar negutatorii au plecat departe in tara cea de sus.
Sfintii prooroci ne spun ca, in zilele din urma Dumnezeu va lua Harul Sau si se vor rari invatatorii cei adevarati, duhovnicii cei iscusiti, iar Jertfa cea necurmata, adica Sfanta Liturghie va inceta aproape de tot. Sa ne trezim daca vrem sa ne mantuim, sa imitam pe Hristos si urmasii LUI, sa nu fim cu doua fete , una spre Dumnezeu si alta spre diavol, caci un singur suflet avem si, daca nu ingrijim de el, l-am pierdut pentru totdeauna.
Sa fim atenti cu sufletul nostru, sa nu patim si noi cum a patit o femeie care si-a uitat copilul in leagan cand ii luase casa foc. S-a grabit sarmana mai intai sa-si scoata banii, hainele, dar copilasul l-a uitat adormit in leagan. Cand si-a adus aminte de el, era prea tarziu, caci copilul arsese impreuna cu leaganul. Intocmai asa fac multi cu sufletul lor. Alearga in sus si in jos, se straduiesc sa-si stranga bani, sa-si umple sifonierele cu haine, sa manance, sa chefuiasca, iar bietul suflet – copilul acesta din noi – e uitat si parasit in focul pacatelor si al pieirii vesnice.
Cei mai multi pe patul mortii se trezesc ca si-au uitat sufletul, dar atunci e prea tarziu. Multora dintre noi ni s-a intamplat sa vedem pe cate cineva ca moare si cere preotul pe patul mortii, dar mai inainte nu i-a trebuit spovedanie si impartasanie, nu i-a trebuit biserica. Acestora nimenea nu le garanteaza mantuirea. Sa se grabeasca sa vina pana nu e prea tarziu.
Cu totii am vazut cate o data poate pe cineva care a sosit prea tarziu la gara si a scapat trenul. Asa stand eu intr-o zi pe o banca, intr-o gara mare, am vazut cum un soldat intarziat alerga sa prinda trenul tocmai cand iesea din statie. Fugea bietul om abia putand sa-si traga sufletul. Cand a intrat in casa de bilete, aceasta era inchisa si n-a mai putut sa-si scoata biletul, nemaigasind nici loc in vagon, dar totusi a plecat acolo unde trebuia. Dupa plecarea trenului, soseste in gara un alt calator, linistit, cu tigara in gura, cu mainile in buzunar, uitandu-se linistit in departare, crezand ca trenul a intarziat.
Afland ca trenul tocmai plecase, a inceput a se vaita si a se intrista. Cineva cauta sa-l incurajeze, spunandu-i ca trenul vine si a doua zi. Dar omul nostru raspunse: „O, nu, maine e prea tarziu, caci astazi se judeca procesul meu; o, nenorocitul de mine, cu siguranta voi fi condamnat”.
Aceasta intamplare m-a facut sa cuget asupra multor cazuri cand, din pricina amanarilor pe care noi le facem mereu, pierdem trenul si apoi aflam si ne vaicarim fara folos. Un scolar, daca nu s-ar duce mai devreme, poate pierde examenul. Un bolnav care amana mereu operatia, atunci cand durerile se intetesc se hotaraste si pleaca, dar cu multa grija si afland ca a venit prea tarziu, iar boala e inaintata, incepe a se tangui ca nu a venit mai devreme si astfel omul nostru, amanand mereu, si-a pierdut vindecarea.
Un om care nu-si poate plati datoriile la timp plateste amenda sau aceasta se majoreaza si exemplele de acest fel ar putea continua. Tot asa se intampla si cu cele sufletesti, frati crestini. Caci duhurile necurate atata ne indeamna sa tot amanam venirea noastra la gara – la biserica – pentru a prinde trenul mantuirii, mergerea noastra la doctor, la duhovnic, la spovedit. Si tot asa diavolul ii spune tot mereu omului la ureche ca e prea devreme sa mergi la biserica, ca n-ai pacate, ca te poti ruga si acasa, ca esti tanar si mai ai mult de trait, ca acolo, la biserica, se duc doar cei batrani.
Astfel, ucigasul acesta de demon nu-l lasa pe om sa se intoarca la Dumnezeu, sa se lase de pacate si sa-si indrepte viata. Vede omul plecand pe multi din viata aceasta de moarte naprasnica si-i conduce chiar el la cimitir, dar el tot nu crede ca intr-o zi ii vine si lui randul sa-l duca altii acolo; pentru ca asa este omul, ca si o floare care se vestejeste si-apoi moare.
Cand te uiti in cimitir, vezi pe cruci scrise mai multe suflete care au trait aici pana in 20, 30 de ani si tot mai rar batrani de 70, 80 de ani. De aceea, frati crestini, sa ne silim sa nu pierdem trenul mantuirii noastre. Maine poate fi prea tarziu. Veniti la Dumnezeu, veniti, ca am aflat pe Mesia, veniti la fantana lui Iacov ca sa luati apa vie, sa luati Darul si Harul ceresc, caci numai aici, in biserica, se revarsa din mana lui Dumnezeu.
Chemati-L pe Mantuitorul Iisus Hristos si rugati-L sa intre in casele dumneavoastra, asa cum L-au rugat samarinenii sa ramana la ei, iar Iisus, ne spune Sfanta Evanghelie, a ramas in cetatea lor doua zile, invatandu-i, miluindu-i si saturandu-i pe toti cu Cuvantul lui Dumnezeu, Cuvantul adevarului. Sa nu ne inselam gandindu-ne ca Dumnezeu ne iarta fara sa ne intoarcem la El, fara sa ne lasam de pacate, fara pocainta, fiindca Dumnezeu e bun, dar e si drept.
De aceea a randuit o zi de judecata pentru toata lumea si chinurile iadului le-a randuit pentru cei care asculta de diavolul. Sa alergam si noi, ca femeia samarineanca, sa spunem celor ce vor sa-si salveze sufletul sa vina la Iisus, sa se intoarca la Dumnezeu, ca nu se poate sluji la doi domni. Trebuie sa ne lepadam de satana si de lucrurile lui, asa cum am fagaduit prin nasii nostri la botez, caci numai asa vom primi, de la Dumnezeu, Darul si Harul Sau mantuitor.