Părintele Paisie Olaru, un izvor de pace şi linişte
Săptămâna trecută, pe 20 iunie, s-au împlinit 117 ani de la naşterea părintelui Paisie Olaru. Fericiţi sunt cei care l-au cunoscut pe neegalatul duhovnic nemţean. Eu nu am avut această bucurie, dar l-am iubit şi preţuit ca şi când am primit blagoslovenia sa aducătoare de linişte şi pace.
Prima dată am auzit vorbindu-se de părintele Paisie Olaru în casă la bunica mea, care o dată pe an mergea la Sihla sau Sihăstria să se spovedească la „duhovnicul” ei. Aşa-l pomenea bunica pe Cuviosul Paisie. Multe din împlinirile sale le punea pe seama rugăciunilor confesorului ei. Într-una din zile am întrebat-o cine este acest duhovnic, iar ea mi-a răspuns: „Părintele Paisie, un călugăr cucernic şi sfânt”. Cu această imagine a Cuviosului Paisie am păşit şi eu alături de buna pragul Mănăstirii Sihăstria în luna septembrie 1990, cu nădejdea că voi întâlni pe acel călugăr pios şi sfânt. Întâmplarea a făcut să nu-l putem vedea. Era grav bolnav şi nu primea pe nimeni. Ne-am întors cu mult regret în suflet, mai ales eu, pentru că obiceiul bunicii de a-l pomeni adesea m-a făcut foarte curios să-l văd şi să primesc şi eu binecuvântare de la dânsul. Aproape la o lună după această întâmplare, bătrâna s-a îndoliat. Devenise foarte abătută şi răvăşită sufleteşte. Aflase că părintele ei duhovnic a părăsit această lume.
După patru ani, intrând în obştea Schitului Vovidenia, poate nu întâmplător am găsit aici pe monahul Iosif Gugeanu, care a vieţuit mulţi ani la Schitul Sihla şi apoi la Mănăstirea Sihăstria, iar după trecerea la cele veşnice a părintelui Paisie s-a închinoviat în mica obşte a Vovideniei. El l-a cunoscut foarte bine pe renumitul duhovnic nemţean. Aidoma bunicii mele, bătrânul călugăr, plecat şi el la Domnul în 1996, îmi vorbea cu acelaşi patos despre duhovnicul său. Cu greu pot uita poveţele blândului monah cu părul nins de vreme. Ca orice novice, în vremi de ispite şi încercări, aveam nevoie de un sfat, de o vorbă bună, de o încurajare. Primeam medicamentele duhovniceşti de la bunul confrate Iosif, care întotdeauna îşi începea cuvântul astfel: „Părintele Paisie aşa spunea…”, apoi urma sfatul, îndemnul, alinarea. Într-una din zile am mers la chilia sa abătut şi cu gândul de a mă reîntoarce în lume. Nu vedeam nici o portiţă de scăpare, aveam convingerea că nu mai pot rămâne în mănăstire. Duiosul meu sfătuitor mi-a spus: „Frate, şi eu am avut astfel de gânduri cândva. Cel care m-a întors din drum a fost tătuca Paisie, iertat să fie! Nu mă pricep cum să te conving să rămâi, dar îţi aşez la inimă cuvintele duhovnicului meu: «Uşa Raiului e deschisă, tată. Numai noi să vrem să intrăm în el, Dumnezeu nu obligă pe nimeni. De ce deznădejde? Vii, spui şi te ridici iar. Spovedania e al doilea botez. Prin Taina Spovedaniei te ridici din nou. Şi tot timpul asta să faci: cazi şi te ridici. Să nu te laşi în disperare»”. Acest îndemn primit de la carismaticul duhovnic prin intermediul ucenicului său a fost şi rămâne pentru mine putere, curaj şi nădejde atunci când piatra de la uşa sufletului pare să fie mai anevoios de clintit.
Mai târziu, am citit cărţi despre părintele Paisie. Acestea la rândul lor m-au ajutat să-mi întregesc un portret moral al marelui duhovnic nu doar al Sihăstriei, ci şi al Moldovei. Ba aş îndrăzni să spun că a fost duhovnic şi rugător pentru întreaga naţie română. De aceea nu puteam lăsa să treacă ziua binecuvântatului monah fără a-i închina câteva smerite gânduri, închinându-mă cu pietate şi recunoştinţă în faţa memoriei şi „icoanei” de lumină şi bunătate a părintelui Paisie.
Deşi a plecat demult în Cer, lumina sufletului său străluceşte şi astăzi printre noi. M-am convins de acest lucru şi săptămâna trecută, când, aproape de ziua în care fericita sa mamă l-a adus pe lume în urmă cu mai bine de un veac, am trecut pe la mormântul marelui duhovnic nemţean. Eram alături de câţiva oameni deosebiţi, veniţi de departe, din cetatea Bucureştilor. Am ajuns la Sihăstria pe-nserate, când soarele scăpătase spre asfinţit, iar codrul începea a se cufunda într-o patriarhală linişte. Ne-am recules preţ de câteva clipe în cimitirul Sihăstriei, luminat discret de multe candele aprinse, care împrăştiau raze dulci şi blânde în „dormitorul” călugăresc străjuit de falnicii brazi, care dau impresia că te afli într-o veritabilă „catedrală”, aşa după cum înţelept cugeta unul dintre cei care străbătuseră cale lungă din capitala ţării până în Munţii Neamţului ca să păşească pe urmele cuvioşilor sihăstreni. Ne-am apropiat cu paşi timizi de locul unde monahul îmbunătăţit îşi doarme vremelnicul somn, vecin întru aşteptare cu părintele Cleopa. Acolo am simţit o pace sfântă care ne-a copleşit sufletele, iar mântuitoarele cuvinte ale Cuviosului Paisie stăruiau în cugetele noastre: „Să ne întâlnim la uşa Raiului!”
