Hristos a înviat! Văzând sau auzind diverse ştiri şi comentarii pe internet despre „Paştele blajinilor”, mi-a fost dat să aud idei mai mult sau mai puţin trăsnite cu privire la această zi; păcat că unele chiar de la clerici ai Bisericii Ortodoxe. Cea mai şocantă dintre ele a fost la Radio Moldova unde „o tanti prezentatoare” a zis că această zi (parafrazez): este închinată „spiritelor celor morţi”, care „în această zi se întorc pe pământ” şi se bucură alături de cei veniţi la cimitire să-i cinstească.
De aceea cred că este util să amintim puţin istoria şi însemnătatea acestei zile. Ea nu este chiar atât de simplă cum cred unii, dar nici foarte complicată încât să nu fie reţinută chiar de fiecare creştin.
Învierea lui Lazăr şi a altor persoane de către Mântuitorul, dar mai ales Slăvita Înviere a lui Hristos Însuşi, sunt premiza credinţei în învierea noastră şi a tuturor celor din veac adormiţi. Credinţa în înviere este fundamentală în creştinism. Învierea lui Hristos, aşa cum spune Sf. Ap. Pavel, este şi arvuna învierii noastre şi a tuturor celor din veac adormţi. Toţi vom învia, dar nu toţi în aceeaşi stare: unii „spre învierea vieţii, iar alţii spre învierea osândei” (cf. Ioan 5:29).
Desigur, bucuria Învierii, dar şi evenimentul Învierii în sine, precum şi serbarea anuală a acesteia, este o mare mângâiere şi bucurie mai ales pentru cei adormiţi, trecuţi la Domnul (nu „în nefiinţă” cum se exprimă unii, care n-au idee de creştinism) şi care aşteaptă învierea de obşte, după cum şi noi o aşteptăm.
În vechime, mai ales prin părţile noastre, exista obiceiul ca chiar în ziua de Paşti, la întoarcerea de la Biserică, creştinii să treacă pe la cimitir (mai ales că multe cimitire sunt chiar în preajma sfântului locaş) şi îi salutau pe cei adormiţi cu acelaşi salut „Hristos a înviat”. În legătură cu acest obicei se cunosc şi diferite semne minunate, cum a fost de exemplu în Lavra Peşterilor din Kiev, când un călugăr a intrat în peşterile unde sunt aşezate moaştele cuvioşilor adormiţi, şi la salutul „Hristos a înviat!”, cei adormiţi au răspuns toţi odată: „Adevărat că a înviat”. Deci Învierea ne adună pe toţi şi, practic, distruge zidul dintre cei vii şi adormiţi.
Apare însă întrebarea, de unde acest „Paşte al blajinilor” şi de ce este sărbătorit el anume acum?
În primul rând trebuie să explicăm termenii. «Пасха блаженных», numită la ruşi mai des «Радоница», a dat în româneşte numele de „Paştele blajinilor” care s-ar putea traduce cu „Paştile celor fericiţi” sau mai simplu – „Paştile celor adormiţi”. E acelaşi Paşti, dar extins şi sărbătorit în două locuri: în casele noastre, când masa este pentru cei vii; şi în cimitire, la morminte, când masa şi darurile sunt servite în cinstea celor adormiţi.
Dacă e să abordăm problema doar din punct de vedere spiritual, acest „Paşti al blajinilor” poate fi sărbătorit odată cu Paştele propriu-zis sau imediat după acesta. Dar întrucât creştinii nu doresc doar să servească o masă sau să facă milostenie în cinstea celor adormiţi, ci să facă şi rugăciuni de pomenire pentru ei – ceea ce e foarte bine şi recomandabil, a fost nevoie ca „Paştile blajinilor” să fie mutat cu o sătămână mai târziu. Tipicul bisericesc interzice pomenirea morţilor în toată Săptămâna Luminată, inclusiv în Duminica Tomii, prima de după Paşti. De aceea, a fost obligatoriu ca această zi de pomenire a morţilor să fie mutată cel mai devreme posibil – şi această zi este luni, în săptămâna care urmează după Săptămâna Luminată.
Ruşii, puternic influenţaţi de spiritualitatea monahală, au mutat această zi abia marţi, pentru că mulţi postesc în ziua de luni (pe lângă miercuri şi vineri) şi o pomenire făcută luni, nu ar permite o bucurie deplină din cauza postului. E normal însă ca sărbătoare să fie ţinută de creştinii mireni anume luni, în prima zi de după Paşti în care se permit pomenirile.
Acest „Paşte al blajinilor” e ţinut doar în Biserica Rusă şi în puţine regiuni în Moldova din dreapta Prutului. Restul ortodocşilor îi pomenesc pe adormiţi în celalte zile prevăzute în calendar pentru astfel de pomeniri. Deci, putem spune, „Paştele blajinilor” e un obicei local.
În perioada comunistă sărătoarea nu se putea ţinea lunea (cum obişnuiesc moldovenii) şi nici marţea (cum obişnuiesc ruşii), de aceea s-a instituit obiceiul de a începe pomenirea morţilor încă de duminică, ceea ce iniţial nu era, întrucât în ziua de Dumică, pe toată perioada anului, pomenirile morţilor sunt intezise. În acest caz însă, deja s-a generalizat o excepţie, care bineînţeles nu atacă învăţătura de credinţă şi nici rânduielile liturgice fundamentale ale Bisericii.
Iată în câteva cuvinte originea acestei sărbători. Este o sărbătoare de bucurie pentru Hristos cel Înviat. Este o afirmare a credinţei şi nădejdii noastre în învierea morţilor. Este şi o zi de pomenire a celor adormiţi, dar una plină de optimism şi bucurie, pentru că prin Îniverea lui Hristos, moartea nu mai este un sfârşit fatal, ci doar o trecere spre viaţa veşnică alături de Hristos şi de toţi sfinţii şi drepţii care au bine-plăcut Lui.
Â
