De vorbă cu elevii. Creaţionism sau evoluţionism
Zilele trecute, fiind la lecţii mi-am permis să dau o întrebare elevilor de clasa a VIII-a. Cine pune la îndoială teoria creaţionistă? Cine este, măcar cât de puţin în sufletul său înclinat de a crede că, posibil că nu Dumnezeu a creat cerul şi pământul, întreg universul care ne înconjoară? Mare mi-a fost durerea în suflet, atunci când am văzut cinci mâini ridicate în sus.
Nu-i vorbă, desigur, omul este înzestrat cu libertate, are dreptul să creadă în Dumnezeu. Are dreptul să nu creadă. De fapt, nici nu am încercat care-cumva să-i limitez pe aceşti elevi de a crede aşa cum vor ei. Sunt de părerea însă, că ei ar trebui să aibă dreptul să cunoască şi o alternativă teoriei evoluţioniste. Mintea lor nu trebuie înbuibată cu ideia că părinţii lor, buneii şi străbuneii nu sunt decât nişte maimuţe, rezultat al evoluţiei. Este dureros, că deşi după programele de studiu copii trebuie să cunoască ambele teorii, ei fiind lăsaţi să cântărească adevărul, în fapt se întâmplă contrariul. Mulţi elevi, atât din Republica Moldova, cât şi din întreaga lume, sunt alimentaţi cu idei ale profesorilor, cu păreri personale. Păcat. Se pare că prigoana ateistă şi-a lăsat amprenta în sufletele profesorilor noştri. Va mai trebui mult timp, ca aceştia să devină creştini ortodocşi, nu doar cu numele.
Fiind îndurerat de problema dată şi de starea spirituală a acestor copii, mi-am adus aminte de A. I. Osipov. Vorbind despre ateizm, acesta a mărturisit o istorioară. O fetiţă, elevă la şcoală a venit într-o zi acasă foarte aprinsă.
– Tată, tată, tu ştii că Dumnezeu nu există?
– Cum aşa nu există?
– Uite aşa nu există!
– Da de unde ai mai luat-o şi pe asta?
– Profesoara ne-a spus la şcoală!
– Ei dacă profesoara a spus…
A doua zi, mai dimineaţă tatăl se sculă, ieşi în curte şi cu cretă desenă diferite figuri geometrice, care mai de care. Când se sculă fetiţa şi zări aceste figuri începu a striga emoţionată:
– Tată, cineva în această noapte a desenat nişte figuri în curtea noastră!
– Ei ba. E imposibil, răspunse tatăl!
– Cum e imposibil, ia priveşte, oare nu vezi?
– A, astea, păi acestea nu le-a desenat nimeni. Au apărut de la sine în timpul nopţii!
– Cum puteau să apară de la sine? Este imposibil, răspunse fetiţa uimită!
– De ce zici că este imposibil? Dacă tu spui că cerul şi pământul au apărut de la sine, copacii, marea, peştii, omul, cununa şi stăpânul a tot ce este pe pământ, dacă tu crezi că toate acestea au apărut de la sine, de ce crezi că nişte simple, biete figuri geometrice nu puteau apărea de la sine?
Fetiţa a însuşit lecţia. A înţeles mesajul părinţilor. Şi în genere, este bine când copilul ascultă de părinţi! Este şi mai bine când părinţii sunt creştini adevăraţi, când cred, când iubesc, când au nădejde în Dumnezeu. Sau altfel spus, este bine când părinţii îşi educă copiii într-un adevărat spirit ortodox. Părinţii nu ştiu „Tatăl nostru” şi nu-l ştiu nici copiii. Nu ştiu să-l spună, nu tocmai să se şi mai roage. Şi atunci pe cine creştem? Creştem oare copii ortodocşi? Creştem oare rugători, înaintea lui Dumnezeu pentru sufltetele noastre? Consider că merită de meditat profund ce viitor dorim pentru copiii noştri şi pentru noi!
Fiind îndurerat de problema dată şi de starea spirituală a acestor copii, mi-am adus aminte de A. I. Osipov. Vorbind despre ateizm, acesta a mărturisit o istorioară. O fetiţă, elevă la şcoală a venit într-o zi acasă foarte aprinsă.
– Tată, tată, tu ştii că Dumnezeu nu există?
– Cum aşa nu există?
– Uite aşa nu există!
– Da de unde ai mai luat-o şi pe asta?
– Profesoara ne-a spus la şcoală!
– Ei dacă profesoara a spus…
A doua zi, mai dimineaţă tatăl se sculă, ieşi în curte şi cu cretă desenă diferite figuri geometrice, care mai de care. Când se sculă fetiţa şi zări aceste figuri începu a striga emoţionată:
– Tată, cineva în această noapte a desenat nişte figuri în curtea noastră!
– Ei ba. E imposibil, răspunse tatăl!
– Cum e imposibil, ia priveşte, oare nu vezi?
– A, astea, păi acestea nu le-a desenat nimeni. Au apărut de la sine în timpul nopţii!
– Cum puteau să apară de la sine? Este imposibil, răspunse fetiţa uimită!
– De ce zici că este imposibil? Dacă tu spui că cerul şi pământul au apărut de la sine, copacii, marea, peştii, omul, cununa şi stăpânul a tot ce este pe pământ, dacă tu crezi că toate acestea au apărut de la sine, de ce crezi că nişte simple, biete figuri geometrice nu puteau apărea de la sine?
Fetiţa a însuşit lecţia. A înţeles mesajul părinţilor. Şi în genere, este bine când copilul ascultă de părinţi! Este şi mai bine când părinţii sunt creştini adevăraţi, când cred, când iubesc, când au nădejde în Dumnezeu. Sau altfel spus, este bine când părinţii îşi educă copiii într-un adevărat spirit ortodox. Părinţii nu ştiu „Tatăl nostru” şi nu-l ştiu nici copiii. Nu ştiu să-l spună, nu tocmai să se şi mai roage. Şi atunci pe cine creştem? Creştem oare copii ortodocşi? Creştem oare rugători, înaintea lui Dumnezeu pentru sufltetele noastre? Consider că merită de meditat profund ce viitor dorim pentru copiii noştri şi pentru noi!
Preot Iulian Raţă
