Multe lecții uităm că trebuie predate copiilor noștri. Iar printre toate aceste momente împreună – pentru că asta sunt lecțiile, prilejuri pentru împreună –, unul dintre cele mai importante este cel al bucuriei. Ați observat că nu mai știm să ne bucurăm împreună?… Nici unii cu alții, nici cu copiii noștri. Și culmea, într-o epocă în caremall-urile și hipermarket-urile sunt pline de rafturi întregi de jocuri care „dezvoltă spiritul de echipă al copiilor dumneavoastră”, care „vă oferă cele mai frumoase clipe petrecute în sânul familiei”, care „vă ajută să deveniți prietenii copiilor dumneavoastră”…
Cheltuim sume frumușele pe astfel de jocuri musai de ultimă generație, musai premiat de cine-știe-ce societate de jocuri din Occident (ei, asta chiar mă amuză de fiecare dată foarte tare) și musai legat de ceva ieșit din comun, ceva breathtaking, ceva șocant, uluitor, senzațional. A, nu! Fără banalul „Piticot” sau „Nu te supăra, frate!”. Ei asta-i bună! În vremurile astea pline de magie, de-alde Harry Potter-i și inele cu tot cu stăpânii lor, cu dulapuri care despart lumi, mai jucăm noi „Piticot”?! Nici vorbă. Trebuie ceva „altfel”. Ceva care să fie cu adevărat ieșit din comun.
Și după o vreme vedem că nici un joc, fie el cât de trendy, cool și alte bazaconii, nu mai reușește să-i bucure pe copiii noștri. Și începem să căutăm altceva. Altceva la fel de trendy, cool și breathtaking, dar care să respecte ce tot spun specialiștii peste tot („peste tot” însemnând, desigur, în mass-media, pentru că ea este tot): să petrecem timp cu copiii noștri.
Și uite-așa ajungem să ne înscriem la felurite „activități care să dezvolte și să aprofundeze relația cu copiii dumneavoastră”. Ne înconjurăm de „specialiști” care să ne învețe limba pruncilor pe care noi i-am învățat să vorbească, dar care, undeva pe traseu, au dobândit alt grai decât cel comun și nu mai reușim să-i auzim, și nici să ne facem auziți. Iar „specialiștii” ne învață (pentru că noi nu știam) că trebuie să facem ceva care să ne apropie de ei, ceva care, de cele mai multe ori, trebuie să ne coboare pe noi la ei, nu să îi urce pe ei la noi. Nu este neapărat rău așa ceva. Depinde însă cum cobor și până unde. Și depinde și dacă nu cumva ar fi fost mai bine pentru el să învețe să urce. Și ne aruncăm cu corzi elastice, sărim cu parașute, escaladăm munți fără coardă, ascultăm muzică rock, în încercarea disperată de-a le învăța obiceiurile, ca să ne putem bucura împreună cu ei.
Când însă nici cele mai extreme activități nu reușesc să ne mai bucure copiii, plecăm în călătorii all-inclusive până la capătul lumii, presupunând din start că și copiii noștri sunt fascinați de aceste destinații exotice cel puțin la fel ca noi. Și, odată ajunși acolo, nu pricepem nicicum ce îi nemulțumește, de ce nu sunt bucuroși, ce le lipsește să fie fericiți, că, uite!, am cheltuit o căciulă de bani ca să-i aducem aici unde, vorba ceea, puțini copii de vârsta lor ajung! Și, uite, au și o persoană plătită ca să stea tot timpul cu ei, să-i „organizeze în grupuri care desfășoară activități interesante de recreere pe grupe de vârste”. Ce-ar putea un copil să-și dorească mai mult de-atât? Și fix în acest punct realizezi că ai făcut tot ce ți-a stat în putință ca să-i oferi bucurii la care alți copii nici nu îndrăznesc să viseze, și că dacă nu este fericit, e problema lui, și nu a ta! Pentru că, iarăși zic, ce-ar putea un copil să își dorească mai mult de-atât?
Sursa: revista ”Familia Ortodoxă”, nr. 1 (84) / 2016 , pag. 18-20
