De la venirea sa la cîrma eparhiei Rasaka-Prizren, Episcopul Pavle a început să restaureze biserici și mănăstiri și să zidească noi biserici… Fiindcă nu avea mașină, călătorea, neînsoțit, cu autobuzul sau cu trenul, purtînd cu el o valiză în care își ținea veșmintele preoțești, ca să poată sluji Sfînta Liturghie în bisericile sau în mănăstirile în care mergea, mai cu seamă acolo unde nu exista preot. (În aceste parohii, patriarhul slujea adesea ca un simplu preot, fără ceremonialul care însoțește îndeobște Liturghiile cu episcop. Chiar în ziua de Paști, în loc să slujească în catedrala episcopală, mergea bucuros prin satele mici de la țară, lipsite de preot, ca să săvîrșească acolo Sfînta Liturghie).
Adesea se întîmpla să meargă și cîte zece kilometri pînă la o biserică sau pînă la o mănăstire… Uneori, la sfîrșitul slujbelor săvîrșite în astfel de locuri îndepărtate, Episcopul Pavle, ca să se întoarcă la reședința sa de la Prizren, trebuia să meargă pînă în localitate prin care trecea autobuzul. Cînd vedea mulțimea de albanezi care se înghesuiau să intre în autobuz, stătea de o parte, așteptînd să intre toți. Iar dacă vedea că nu mai era nici un loc liber, mergea pe jos pînă la Prizren, cîteodată chiar douăzeci sau treizeci de kilometri.
Într-o zi, monahiile dintr-o mănăstire care era departe de orice oraș au venit să le aprobe cumpărarea unui mic Fiat – cea mai mică și cea mai economă mașină la acea vreme. El însă s-a împotrivit cu toată tăria. Le-a întrebat dacă socotesc firesc și cuvenit să treacă cu mașina pe lîngă oameni atît de nevoiași, încît sunt nevoiți să meargă pe jos pentru că nu-și pot cumpăra un bilet de autobuz; și apoi, spunea el, drumurile sunt pline de bălți și ar putea să-i stropească pe sărmanii oameni cu mașina lor. Și după cum îi învăța pe alții, așa se purta și el.
Presat de cei din jurul său să cumpere o mașină pentru nevoile episcopiei, le-a spus: ”Pînă cînd n-or să aibă toate familiile din Kosovo o mașină, n-am să am nici eu mașina mea.”
Patriarhul Pavel al Serbiei ”Un sfînt al vremurilor noastre”, Jean-Claude Larchet, pag. 41-42
