Neputându-l şti şi nici determina pe omul androgin, nu putem cunoaşte nici modul de reproducere stabilit de Dumnezeu. Acesta nu a existat în starea paradisiacă şi nici Revelaţia divină nu ne dă nici o mărturie în acest sens.
Cunoscând doar condiţia umană căzută în păcat, s-a apreciat că încă dintru început, având mintea întunecată de păcat, voinţa slăbită ş isimţămintele pervertite, omul fascinat de fenomenul de însămânţare şi rodire, prin neîntrerupta reîntoarcere a naturii spre viaţă, a început să o sacralizeze, închinându-i un cult cu ritualuri, serbări, tradiţii, interpretări simbolice, etc.
Pământul devine „Gea mater”, care primeşte sămânţa lui Uranos şi rodeşte viaţa… Culesul recoltelor era un mare prilej de bucurie, care devenise o sărbătoare a belşugului în multe din religiile antice. Când însă cultul sacru al fecundităţii s-a transformat într-un cult erotic ce însoţeşte fecunditatea, a apărut tulburătoarea decadenţă a religiei, cu serbări orgiace, cu dansuri lascive, cu mese îmbuibate şi beţii destrăbălate, ce se opreau de multe ori în vomitorium. S-a dezvoltat chiar o adevărată mitologie sexual-erotică…
Apoi, de-alungul vremii, viaţa particulară şi publică a devenit arena declanşărilor sexuale, pervertind conştiinţele, destrămând familiile, făcând victime morale şi fizice, detronând capete încoronate şi schimbând chiar mersul istoriei… Dar văpaia desfrâului nu a putut fi stinsă din sufletele oamenilor. S-au văzut oameni plini de vitejie şi dibăci în lupte, care au învins şi supus popoare, dar nu au putut învinge animalitatea care îi înrobeşte prinin istinctele ei dominante…
În altă ordine de idei, ca pervertire şi deformare a celui mai puternic instinct uman, poate cuprinde întreaga fiinţă a omului. El este în primul rând păcat al trupului. „Orice alt păcat ar face omul – spune Apostolul – este afară de trup, dar cel ce face desfrânare păcătuieşte în trupul său… Iar trupul nu este pentru desfrânare, ci pentru Domnul şi Domnul pentru trup… Nu ştiţi că trupurile voastre sunt mădulare lui Hristos? Luând deci mădularele lui Hristos, le voi face mădularele unei desfrânate?… Sau nu ştiţi că cel ce se alipeşte de desfrânată este un trup cu ea? Căci vor fi, zice, amândoi un trup…sau nu ştiţi că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt care este în voi?… Preamăriţi dar pe Dumnezeu în trupul vostru care este de la Dumnezeu” (I Corinteni 6, 13-20). Pe lângă acest aspect trupesc, definitoriu păcatului desfrâului, Mântuitorul insistă şi asupra laturii sale spirituale, spunând: „Aţi auzit că s-a zis celor de demult: „să nu desfrânezi”. Iar eu zic vouă că oricine caută la femeie spre a o pofti, a şi desfrânat cu ea în inima sa” (Matei 5, 27-28). De aici vedem că Domnul merge mai în adâncul fiinţei umane. El vizează pofta (concupiscenţa) înscrisă în natura umană o dată cu greşeala primului om. Mântuitorul arată că, înainte de a fi faptă, păcatul e dorinţă. El alcătuieşte inima rea a omului, pervertită de poftele oarbe formate în zonele tenebroase ale firii. Pentru a înţelege mai bine această deosebire a desfrâului ca păcat al faptei şi al inimii, Sfântul Ioan Casian evocă convingătoarele cuvinte ale Sfântul Vasile cel Mare, care mărturisea: „nici femei nu cunosc, nici feciorelnic nu sunt”. El ştia că darul fecioriei nu se deosebeşte numai prin depărtarea cea trupească de femeie, ci și prin sfințenie și curățenia sufletului.
Sursa: ”Curs de Bioetică”, ÎPS Irineu, pag. 99-100.
