Slavă Domnului, există încă păsări… Dar foarte multe specii au dispărut… Totul doar se zădărnicește, și se nimicește viața… Și aceasta nu-i ceva ascuns. În urmă cu vreo zece ani, când ningea, așa mare zăpadă era, când era clar de lună se adunau mulți iepuri, cete întregi. Zăpada era mare, ei o călcau în picioare, alergau în cerc, aici unde este poiana, unde nu sânt copaci, se alergau, se urmăreau unul pe celălalt, când aici, când acolo, se dădeau de-a rostogolul prin zăpadă, se jucau. Se bucurau – bucuria vieții. Animalele au bucuria vieții. La noi, (bucuria aceasta) s’a stricat și s’a întunecat. Ele au bucuria vieții, iar noi avem tot ce vrei și ce nu vrei, și niciodată nu sântem mulțumiți. Ele nu-și fac griji, nu își umplu hambarele cu grâu, nu fac nimic, și totuși Dumnezeu le hrănește. Ronțăie acolo o crenguță mică, găsesc pe undeva adăpost, dorm. Și mulțumesc lui Dumnezeu. Iar noi, nu. Păsările Îl slăvesc neîncetat pe Dumnezeu. Încep dis-de-dimineață, la ceasul al treilea, și până la ceasul al nouălea nu se mai opresc. La ceasul al nouălea se potolesc puțin, abia apoi pleacă să caute mâncare, căci
trebuie să-i hrănească pe cei mici… Apoi iarăși cântă. Pe ele nimeni nu le mână să cânte. Doar cântă. Dacă le ascultă cineva sau nu, ele tot cântă… Iar noi – încruntați, cu nasul pe sus. Nu avem chef de cântat, nu avem chef de nimic. Trebuie să luăm exemplu de la păsări. Sânt
întotdeauna vesele. Iar noi? Nouă mereu nu ne convine ceva. Și ce ne deranjează, de fapt? La drept vorbind, nimic. Nu-i așa?
Sursa: ”Cum îți sunt gîndurile așa îți este și viața”,
Preotul Tadeu, pag. 114
