Am primit zilele acestea o întrebare. Are omul liber-arbitru odată ajuns în Rai? Cu alte cuvinte, dacă ajunge în Rai mai poate păcătui astfel încât sa fie alungat precum Lucifer sau Adam şi Eva? Răspunsul meu a fost următorul. Nu rămâne nici fără de liber arbitru şi nici nu poate păcătui! Păcatele se săvârşesc în trup. Pe când cei din ceruri sunt spirituali, deci nu pot păcătui. Mai mult ca atât, ne aducem aminte despre faptul că diavolul la ispitit pe om ducându-l la păcat. Iar din paginile Sfintei Scripturi, aflăm că diavolul şi toţi slujitorii săi au fost izgoniţi din rai, de aceea, ispititorul nu mai poate intra în rai. După Judecata de Apoi, satana şi toţi slujitorii săi vor fi legaţi în focul cel veşnic, aşa dar ispititorul nu va mai fi, astfel se va păstra şi libertatea umană şi omul va fi ferit de păcat!
În articolul de mai jos aducem completările la subiect.
Este adevărat, că „Dumnezeu voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină” (I Timotei 2;4), dar oamenii păstrează veşnic, prin hotărârea eternă a lui Dumnezeu libertatea de voinţă. Păcătoşii sunt aceea care s-au hotărât definitiv împotriva lui Dumnezeu, au refuzat decis iubirea divină şi nu o vor accepta niciodată, din mândrie. În acest sens, putem înţelege că iubirea celor din rai are în vedere ceea ce are în vedere şi Dumnezeu: libertatea tuturor este un dar definitiv al lui Dumnezeu, deci desfiinţarea iadului ar însemna desfiinţarea acestei libertăţi. Libertatea persoanelor nu va dispărea, nu va fi încălcată niciodată, pentru că numai libertatea înseamnă identitate şi personalitate, adică valoare. Obiectele nu au identitate pentru că nu au libertate. Libertatea, adică identitatea este singura dovadă că făpturile lui Dumnezeu sunt valori. Dumnezeu nu limitează în nici un fel libertatea omului, pentru că dacă ar fi limitată câtuşi de puţin, n-ar mai fi reală. De aceea Dumnezeu nu vrea să o limiteze deloc; ea este preţuirea şi iubirea cea mai mare pe care o poate oferi Dumnezeu creaturilor sale. De aceea indiferent cum va fi folosită, dăinuirea eternă a libertăţii înseamnă eternitatea valorilor create de Dumnezeu. Libertatea păcătoşilor, datorită veşniciei iadului, nu exclude veşnica iubire a celor din rai. Dar a concepe că veşnicia iadului introduce nefericirea în rai este o înţelegere simplistă, care prezintă fericirea raiului ca pe o condiţie istorică. Un răspuns viu şi convingător la dat Sf. Siluan Athonitul: „Sufletul meu e rănit de iubirea lui Dumnezeu şi se bucură de frumuseţea lui. Cum mi-aş mai putea aduce aminte de pământ?” Acelaşi răspuns îl dă şi experienţa personală de iubire a fiecăruia, chiar aici pe pământ. „Misterul veşniciei iadului este misterul legăturii organice dintre iubire şi libertate”, spune părintele Dumitru Stăniloae. Fără îndoială că Dumnezeu este în primul rând iubire, dar între iubire şi libertate este o legătură esenţială. Iubirea este iubire tocmai întru-cât rămâne fiinţial libertate şi desigur invers. Există o învăţătură greşită (apocatastaza), care afirmă că Dumnezeu o săi mântuie pe toţi şi afirmă că iubirea lui Dumnezeu nu este compatibilă cu existenţa iadului. Dar din acest punct de vedere, ei ne prezintă un Dumnezeu panteist, la care mântuirea este văzută ca o necesitate absolută din partea lui Dumnezeu şi nu ca un act de libertate. Ea pare să nege atât libertatea Creatorului cât şi a creaturii. Ea tratează oamenii ca pe nişte obiecte, creaturi cărora li se neagă libertatea reală a voinţei. Or, noi ştim că toată învăţătura biblică şi patristică luptă tocmai pentru afirmarea celei mai preţioase şi scumpe valori a omului: libertatea. Iadul este refuzul veşnic al iubirii lui Dumnezeu, pentru ca în forma lui finală refuzul devine neputinţa de a iubi. Neputinţa nu e altceva decât absolutizarea, definitivarea, încremenirea refuzului, promovat consecvent şi definitiv. Fără să încalce vreodată libertatea cuiva, căci iubirea dăruieşte libertate, Dumnezeu rămâne Iubirea smerită şi atotbiruitoare care va fi totul în toate.
Faptul că putem nădăjdui oricând în iubirea lui Dumnezeu, că totul depinde de iubirea şi nădejdea noastră a fost exprimat extraordinar de un bătrân atonit astfel:
– Dar, spune-mi, oare şi atunci când te va trimite Dumnezeu în iad, tot acelaşi gând vei avea?
– O, pe mine să mă trimită Dumnezeu în iad? Nu ştii că am două braţe minunate şi cu acestea mă voi apuca de El cu o îmbrăţişare de nedezlegat? Un braţ îmi este smerenia iar celălalt dragostea nefăţarnică faţă de Dumnezeu. Şi cu aceste braţe aşa mă voi apuca de tare de Dumnezeu, încât, oriunde m-ar fi trimis, acolo şi pe el l-aş fi tras cu mine. Căci aş vrea să fiu afară din cer cu Dumnezeu, decât să fiu în cer fără El.
Pr. Conf. Dr. George Remete „Dogmatica Ortodoxă” Alba Iulia 2000
