Cum am ajuns sa port fustă
Se pare că acesta este un subiect important printre femeile ortodoxe, sunt multe întrebări şi multe ispite… Eram, chiar şi după întoarcerea mea la Hristos la fel ca fetele din jurul meu, din punctul de vedere al îmbrăcăminţii. Deşi aveam colege de facultate pe care le admiram pentru dârzenia lor de mărturisitoare: purtau fusta lungă şi batic. Purtam pantalon pentru că mi se părea mai comod, mai practic şi nici nu vedeam nimic rău în a-l purta. Doar la biserică mergeam îmbrăcată în fustă…
Dar cand eram la biserică mă simţeam altfel, era ceva firesc, eram femeie şi aşa mă simţeam. Nu mă mai puteam minţi că dacă eu nu sunt în stare să port fusta acest lucru nu e necesar. Apoi m-am hotărât ca măcar în post să nu mai port pantaloni. Iar la sfarşitul postului Crăciunului, când am revenit la îmbrăcămintea mea obişnuită m-am simţit… dezbrăcată. Astfel că acum număr pe degetele de la o mână de câte ori pe an mă îmbrac în pantalon. De ce port fusta?
– pentru ca aşa mă simt îmbrăcată, feminină;
-pentru ca aşa îmi cinstesc soţul;
-pentru că nu pot trece pe lângă un preot îmbrăcată aşa – adică parintele poartă caftanul şi eu umblu în pantaloni?!
-pentru că este o mărturisire că sunt „a Domnului”;
-şi în primul rând, pentru că nu aş putea sta înaintea Crucii Domnului îmbrăcată în pantaloni. Nu vă gândiţi că am ajuns acolo unde trebuie; mai am mult de lucrat… ca starea mea duhovniceasca să ajungă la lungimea fustei.
Sursa: jurnaldemultumire.blogspot.com
