Un lung tren ne pare viața, ne trezim în el mergînd,
Fără să ne dăm noi seama unde ne-am suit și cînd.
Fericirile sunt halte, unde stăm cîte-un minut;
Pînă cînd să ne dăm seama, sună, pleacă, a trecut….
Iar durerile sunt stații lungi, de nu se mai sfîrșesc,
și în ciuda noastră parcă tot mai multe se ivesc.
Arzători de nerabdare înainte tot privim,
să ajungem mai degrabă la vreo țintă ce-o dorim.
Ne trec zilele și anii, clipe scumpe și dureri,
noi trăim hrăniți de visuri și-nsetați după plăceri.
Mulți copii voioși se urcă, cîți în drum n-am întîlnit!…
Iar cîte-un bătrîn coboară trist, și frînt, și istovit.
Vine odată însă vremea să ne coborîm și noi;
ce n-am da, atunci, o clipă să ne-ntoarcem înapoi?
Dar, pe cînd, privind în urmă, plîngem timpul ce-a trecut,
sună-n Gara Veșniciei; am trăit și n-am știut!…
Sursa: www.resursecrestine.ro
