Sfinţii Ierarhi Vasile cel Mare, Grigore Teologul şi Ioan Gură de Aur.

Secolul al IV-lea veacul sau epoca de aur a bisericii este numit așa din două cauze, aproape trei sute de ani creștinismul a fost prigonit. Sabia care a făcut să curgă atîta sînge a creștinilor a fost rezemată de crucea Mîntuitorului de sfîntul împărat Constantin cel Mare. Cuptoarele care erau încinse , cazanele pline cu smoală sau cu uleiuri, în care erau dați morții miile de creștini sau răcit. Închisorile deschise, libertatea mult dorită și așteptată sau făcut văzută. Pe bolta cerului limpezit al creștinității se ivesc nori care întunecă razele de lumină binefăcătoare a soarelui în împărăția cerului bisericii. În holda curată a grîului credinței se ivesc și cîțiva snopi de neghină, două mari erezii care tulbură pacea și liniștea bisericii lui Hristos. Tocmai în aceste timpuri cînd biserica este primejduită de aceste erezii, prin pronia cerească strălucesc pe bolta bisericească cîțiva mari Sfinți părinți, care cu talentul, intelegența și rîvna plină de credință și se pun în slujba bisericii lui Hristos pe care o slujesc pînă la sacrificiu. Printre ei la un loc de înaltă cinstire se află și Sfinții Trei Ierarhi pe care biserica astăzi îi săbătorește. „Organele darului, Alăutele Domnului, Trâmbiţele cele bine vestitoare ale predicării, Apărătorii Treimii, Păzitorii bunei credinţe, Treime pământească, Treime de Arhierei”. Aşa-i numesc cântările bisericeşti. Cu toţii, legaţi în cultură, în credinţă, în evlavie şi jertfă, legaţi de o prietenie ce a străbătut veacurile, ei sunt consideraţi de Teologia Ortodoxă ca primii îndrumători, ca protectori şi patroni, ca modele de viaţă, de virtute şi de râvnă. În ei au ars până la consumare totală, făcliile dragostei pentru Hristos, pentru Biserică, pentru adevărul Ortodoxiei, pentru munca cinstită, pentru mila faţă de cei lipsiţi şi bolnavi, pentru frumuseţea vieţii duhovniceşti, pentru smerenie şi pentru lucrarea de mântuire. Sfântul Vasile cel Mare îşi începe viaţa clericală fiind hirotonit preot la 364 şi Episcop la 370 al Cezareei şi Capadociei. Ca strălucit teolog a fost condus de ideea: „Omul este o creatură care a primit poruncă să devină Dumnezeu”. De aceea activitatea sa este pusă în slujba omului pe care îl doreşte realizat după statura bărbatului desăvârşit, care este Hristos. Sfântul Vasile ne învaţă practic ce înseamnă slujirea aproapelui. În timpul foametei organizează asistenţa socială, împărţind a doua oară averea sa la săraci şi înfiinţează instituţii cu caracter social – azil sau spital pentru bolnavi şi bătrâni, case pentru reeducarea fetelor pierdute, şcoli, orfelinate, case de oaspeţi, toate la un loc numite „Vasiliada”, prin care luptă pentru ajutorarea celor lipsiţi, criticând pe bogaţii nemilostivi şi nefăcând deosebire între neamuri şi credinţa lor.Stăpânit de un umanism nemaiîntâlnit, Sfântul Vasile, adânc iubitor al Ortodoxiei, luptă împotriva arianismului favorizat de împăratul Valens care duce o prigoană împotriva Bisericii Ortodoxe. Susţine dreapta credinţă apărând în scris şi în cuvânt Sfânta Treime şi împotrivindu-se învăţăturilor lui Arie, Eumeniu şi Apolinarie. Sfântului Grigorie de Nazianz. Fire meditativă, suflet delicat, impresionabil, plin de duioşie şi sentimente nobile, minte aleasă, subtilă, cutezătoare, poet, prieten apropiat al Sfântului Vasile, un mare teolog cu excepţional talent literar, a adus o contribuţie însemnată la crearea culturii creştine din epoca sa.Născut la 326 în Capadocia ca fiu al episcopului Grigorie şi al mamei sale Nona, primeşte de la mama sa educaţia evanghelică, aşa cum Sfântul Vasile o primise de la bunica sa Macrina şi mama sa Emilia. Studiză retorica la Constantinopol, Atena şi Alexandria. La Atena are coleg pe Sfântul Vasile de care îl va lega o prietenie până la moarte. Chemat de tatăl său, episcopul Grigorie, să se întoarcă la Nazianz, este hirotonit preot fără voia sa în anul 361. Fuge în Pont la Sfântul Vasile, de unde revine peste un an şi rosteşte celebra cuvântare „Despre fugă”, în care justifică plecarea sa, motivând, dintr-un spirit adânc de smerenie, nevrednicia sa pentru a primi o taină atât de mare ca „preoţia”.Episcop de Nazianz şi arhiepiscop de Constantinopol, el pune la picioarele Mântuitorului excepţionale calităţi, promovând ideea realizării unei Biserici lucrătoare, în cadrul căreia credincioşii să realizeze porunca Mântuitorului: „Fiţi desăvârşiţi, precum şi Tatăl vostru care este în ceruri este desăvârşit” (Mat. 5, 48).Omul – afirmă Sfântul Grigorie – este „a doua lume în mic”. De aceea, o datorie a fiecărui creştin este slujirea omului, ajutorarea lui căci, „nimic nu are omul în el aşa Dumnezeiesc ca facerea de bine”. Ca arhiepiscop la Constantinopol a rostit el cele „Cinci cuvântări teologice” în care a afirmat ca nimeni altul învăţătura despre Sfânta Treime. De aceea a fost cinstit cu numele de Teologul sau Cuvântătorul de Dumnezeu. Cutezanţa cugetării sale teologice a făcut să fie socotit între cei Trei Sfinţi Ierarhi, drept „mintea care cugetă”. Sfântul Ioan, căruia posteritatea i-a dat numele de Gură de Aur.Născut în Antiohia în anul 454, având părinte pe Secundus, mare dregător şi pe mama sa Antuza, rămasă văduvă la 20 de ani, primeşte o frumoasă educaţie de la aceasta. Studiază retorica la marile şcoli ale vremii cu dascăli renumiţi. Retras în 374, după moartea mamei sale, în singurătate, în munţii Antiohiei, duce o viaţă plină de restricţiuni vreme de 4 ani şi alţi doi ani într-o peşteră.Se întoarce la Antiohia în 380 şi este hirotonit diacon. În vremea diaconatului său scrie cartea sa „Despre Preoţie”, tratat plin de date în legătură cu această Sfântă Taină şi cu vrednicia de a o îndeplini. Hirotonit preot de episcopul Flavian în 386 este numit predicator la biserica cea mare din Constantinopol. Acum ţine el frumoasele sale Omilii, atât aici cât şi în cetăţile din împrejurimi.Vreme de 12 ani îşi desfăşoară activitatea sa cea mai productivă, întărind viaţa creştină şi combătând ereziile.Numit patriarh de Constantinopol în anul 397 începe reforma printr-o redresare morală a clerului şi a credincioşilor, aducând un duh nou, luptând în toate formele pentru adevăr şi pentru dreptate.Preocuparea fundamentală a Sfântului Ioan Gură de Aur este convertirea sufletelor pentru o viaţă nouă în Hristos. Etica hrisostomică are la bază o concepţie antropologică optimistă. Omul poate deveni virtuos, deci trebuie ajutat pe această cale. Cine a devenit membru al Bisericii are o responsabilitate morală faţă de semenul său, căci „şi-a luat sarcina mântuiri aproapelui”. Dragostea de apropele este culmea virtuţii, deoarece aproapele este „însuşi trupul lui Hristos”. El s-a afirmat ca mare predicator, fiind socotit „gură de aur” a Bisericii. Cea mai aleasă cinstire pe care le-o putem aduce acestor mari luceferi ai Bisericii Ortodoxe este să ne străduim să urmăm pilda lor, dăruindu-ne toată fiinţa noastră slujirii lui Dumnezeu şi semenilor noştri. Făcând aşa vom împlini porunca Apostolului Pavel, care zice: „Aduceţi-vă aminte de mai marii voştri, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviţi cu luare aminte cum şi-au încheiat viaţa şi le urmaţi credinţa” (Evrei 13, 17). Ce bine ar fi dacă am simţi, la rândul nostru, dragostea, dorul şi râvna Sfinţilor Trei Ierarhi pentru apărarea şi păstrarea dreptei credinţe! Ce bună ar fi lumea dacă L-am vedea pe Hristos, aidoma Sfinţilor Trei Ierarhi, nu doar pe icoană sau în Potir, ci şi în taina fratelui, a aproapelui nostru! Rămâne să ne rugăm cu nădejde, păstrând în minte modelul suprem al celor trei mari dascăli ai lumii şi ierarhi: ei n-au despărţit niciodată cuvântul de faptă, rugăciunea de milostenie, nici credinţa de cultură”.Ei sunt dascălii noştri, care ne învaţă teologia, adică ştiinţa de a ne uni cu Dumnezeu întru iubire, păstorii noştri care din iubire asemeni lui Hristos îşi pun sufletul pentru noi, ne sunt modele, sunt rugători şi mijlocitori pentru noi. Să-i cinstim şi să-i iubim, să le cerem mereu ajutorul şi sfatul, citind cărţile pe care ei le-au scris şi rostind rugăciuni pe care ei le-au rostit. Prin rugăciunile lor de foc, putem primi har şi ajutor de a le urma exemplul.