Predica la Duminica a XIV-a dupa Cincizecime (Ierodiacon Visarion Iugulescu)

Fraţi creştini,
Domnul şi Mântuitorul nostru, Iisus Hristos, multe pilde ne înfăţişează pentru a ne pregăti cât mai bine şi a ne curăţi sufletul pentru Împărăţia cerului. Una din acestea este şi pilda cu „Nunta fiului de împărat”, pe care am auzit-o din Sfânta Evanghelie de astăzi. Aceasta a fost rostită cu patru zile înainte de moartea Sa, marţi în săptămâna cea mare.
Să fim cu luare aminte, ca să nu pierdem folositoarele învăţături ce le desprindem din frumoasa pildă. Pentru a putea fi primiţi la ospăţul de nuntă al Fiului lui Dumnezeu, nu e de ajuns a fi numai botezat şi a avea credinţă, ci trebuie să fie omul îmbrăcat cu harul sfinţilor, adică să aibă sfinţenia şi dragostea creştină. De aceea trebuie să ştim care e haina cu care se cuvine să fim îmbrăcaţi ca să intrăm la ospăţ; şi mai trebuie ştiut cum să ne agonisim o astfel de haină curată şi împodobită pentru nunta dumnezeiască mai mult, trebuie să ştim că această haină, după ce am agonisit-o, se poate murdări, se poate fura, se poate pierde. Şi tocmai când va fi vremea să ne prezentăm la nunta fiului de împărat, ne vom afla ori cu ea murdară, ori cu ea ruptă, ori fără de ea, adică goliţi de orice bine.

De aceea să înţelegem bine rostul vieţii creştineşti pe pământ, ca să nu ne aflăm atunci înşelaţi. Împărăţia cerurilor înseamnă Biserica lui Hristos. Împăratul care prepară nunta fiului său este Dumnezeu. El, Dumnezeu împărăţeşte în cer cu slava Sa, jos pe pământ cu Harul Său şi în iad cu dreptatea Sa. Acest Fiu al Împăratului ceresc este Cuvântul Tatălui – Iisus Hristos, care s-a unit cu natura omenească întrupându-se din Fecioara Maria.
El s-a unit apoi cu Biserica Sa şi cu fiecare suflet credincios în parte, printr-o însoţire duhovnicească, care începe prin credinţă, se întăreşte prin dragoste şi se perfecţionează prin fapte bune. Tatăl ceresc cheamă pe toţi oamenii la nunta Fiului Său, la acest ospăţ, la Sfânta Biserică, aici se găseşte tot ce poate fi folositor pentru suflet pe pământ: învăţături sfinte, harul Sfintelor Taine – Sfânta Împărtăşanie, care este însuşi Trupul şi Sângele lui Iisus Hristos, propovăduiri, îndemnuri şi exemple nenumărate ale sfinţilor din Vechiul şi Noul Testament, virtuţi ale apostolilor, luptele mucenicilor, curăţia fecioarelor, sudorile şi lacrimile pustnicilor şi toate virtuţile şi podoabele sfinţilor; acestea le găsim toate aici, în Casa Tatălui Ceresc, la nunta Fiului Său.
Împăratul – Dumnezeu a trimis slugile Sale să cheme poporul la nuntă. Cei trimişi întâi au fost proorocii de la Adam, care au chemat mai întâi poporul evreiesc, a doua oară a trimis Dumnezeu alte slugi, pe Ioan Botezătorul, pe sfinţii apostoli să-i invite la nuntă să primească învăţătura pentru mântuirea sufletului.
Dar iudeii, mai toţi au fost neascultători, ocupaţi cu interesele lor materiale, cu plăcerile şi desfrânările şi n-au ţinut seama de chemarea Împăratului, n-au voit să vină la nuntă. Puţini au fost aceia care au ascultat, adică au intrat în această veselie dumnezeiască a dreptei credinţe creştineşti. Ceilalţi n-au avut decât un singur scop pe pământ, să strângă averi, să se îmbogăţească cât mai mult, din contră au făcut şi mai rău, au pus mâna pe cei trimişi, i-au batjocorit şi i-au omorât, spune Sfânta Carte.
Aceştia, care au făcut aceste nelegiuiri, au fost şefii naţiunii evreieşti, arhiereii şi fariseii, cărturarii Anna şi Caiafa, dimpreună cu Irod. Ei au dat morţii pe Ioan Botezătorul, pe Sfinţii Apostoli aruncându-i în temniţă pe Iacob şi Ştefan i-au omorât. Şi neîncetat i-au urmărit pe toţi ucenicii şi trimişii Împăratului – Dumnezeu.
Iar Împăratul, auzind acestea, s-a mâniat şi, trimiţând oştile Sale, a pierdut pe ucigaşii aceia şi cetatea lor a ars-o cu foc. Într-adevăr, aceste cuvinte de prorocie ale Mântuitorului s-au împlinit întocmai, căci peste 40 de ani au venit romanii comandaţi de Vespasian şi Tit, sau mai bine zis, sub comanda Împăratului Ceresc – Dumnezeu pentru că El a binevoit să se întâmple aşa. Ierusalimul, cu poporul ce se afla în el, a fost distrus şi nu a mai rămas piatră pe piatră, aşa cum spusese Domnul când plângea: „Ierusalime, Ierusalime, Tu care ucizi cu pietre şi omori pe cei trimişi la tine, de câte ori am vrut să adun pe fiii tăi în ce chip adună găina puii sub aripi şi n-ai vrut! Iată, se lasă casa voastră pustie. Şi aşa a fost, că de multe ori au vrut evreii să se refacă şi n-au putut.
Văzând Împăratul că cei poftiţi la nuntă n-au venit, a zis slugilor sale: „Mergeţi, deci la răspântiile drumurilor şi pe câţi veţi găsi, chemaţi-i la nuntă. Servitorii Săi, adică apostolii, au mers la răspântiile drumurilor, adică pe tot pământul să cheme şi să propovăduiască Evanghelia la toate popoarele, căci popoarele păgâne aveau religii deosebite, cu diferite răspântii, fără adevărul credinţei creştineşti. Umblau în căile înşelăciunii şi aveau legi şubrede, fără folos pentru mântuirea sufletului. Atunci servitorii au strigat pe toţi câţi au găsit, răi şi buni, şi s-a umplut casa nunţii de oaspeţi şi de atunci şi până astăzi slugile lui Dumnezeu cheamă mereu la nunta Fiului Său ca să se veselească în Biserica lui Hristos, Mântuitorul lumii. Şi astfel Biserica lui Hristos, Casa de nuntă a Împăratului – Dumnezeu s-a umplut cu oameni buni şi credincioşi, cu oameni nedrepţi şi păcătoşi.
Mai departe spune Sfânta Evanghelie că a intrat împăratul să vadă pe cei ce şedeau la masă pe când privea, a văzut acolo un om care nu era îmbrăcat în haină de nuntă. Când l-a văzut, i-a zis: „Prietene, cum ai intrat aici fără haină de nuntă?” El însă a tăcut.
Să vedem acum care este haina de nuntă cu care vrea Dumnezeu să fim îmbrăcaţi. Cu această haină trebuie să fim îmbrăcaţi când venim la Sfânta Biserică, ca să luăm parte la Sfânta Jertfă a Liturghiei şi când vom pleca din lumea aceasta şi ne vom prezenta în faţa Dreptului Judecător. Mulţi cred că la biserică se vine oricând şi oricum. Să ştiţi că şi diavolul vine la biserică şi are şi el credinţă, dar în zadar, căci tot iadul îl aşteaptă. Domnul Hristos şi sfinţii apostoli ne spun că trebuie să fim deosebiţi de cei ce merg în locuri blestemate unde se huleşte numele lui Dumnezeu.
Sfântul Apostol Pavel ne spune să ne îmbrăcăm ca nişte aleşi ai lui Dumnezeu, sfinţi şi iubiţi întru milostivirile îndurărilor, în bunătate şi smerenie, în blândeţe şi îndelungă răbdare. Iar în altă parte zice: „Împodobiţi-vă cu smerenia”. Deci, celelalte virtuţi sunt îmbrăcăminte pentru creştinul adevărat, iar smerenia este ca o podoabă pe deasupra, întocmai cum sunt decoraţiile pentru ofiţeri, crucile pentru arhierei. Acestea toate sunt pentru împodobirea şi îmbrăcămintea sufletului.
Când mergem la Sfânta Biserică trebuie să spălăm şi trupul acesta, să-l îmbrăcăm cu hainele cele mai curate şi cuviincioase, mai ales partea femeiască să nu vină îmbrăcate ca la teatru, cu capul descoperit şi fardate. Nu au voie să vină la biserică cei care nu sunt cununaţi religios. Acestora nu le sunt primite rugăciunile, nici faptele bune, ci se osândesc. Când venim în casa Împăratului, la nunta Fiului Său, să stăm cu frică şi cu smerenie, să nu smintim pe alţii, să nu vorbim în timpul slujbei, ci să ne rugăm zicând ca vameşul: „Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosul!” Dar înainte de toate acestea, omul care merge la biserică trebuie să aibă haina botezului, adică să fim botezaţi în numele Sfintei Treimi, unde primim şi înger luminat de pază.
Cu timpul, această haină a botezului cu toţii am murdărit-o, am pătat-o cu fel de fel de păcate, unele mai mari altele mai mici, unii chiar au zdrenţuit-o; alţii au fost înşelaţi şi au vândut-o sau li s-a furat prin înşelăciune. Haina botezului toţi am murdărit-o cât de puţin, dar cei ce au haina botezului zdrenţuită, sunt cei care se află sub păcate de moarte, adică cei necununaţi, cei care trăiesc în desfrânări, cei mândri, cei care fac cele şapte păcate de moarte, precum şi păcatele strigătoare la cer: nedreptăţile, asuprirea săracilor, văduvelor şi orfanilor, uciderea pruncilor – avorturile.
Iar cei care au fost înşelaţi de şi-au vândut haina de nuntă, haina curată a botezului sunt cei care s-au lepădat de Biserică, de Sfintele Taine şi au trecut la secte: adventişti, baptişti, inochentişti, tremurători, evanghelişti, penticostali şi o mulţime de secte care au împânzit pământul. Vai de ei, sărmanii, că de aceea se zice la Apocalipsă: „Fericiţi cei ce şi-au spălat hainele ca să aibă drept la pomul vieţii şi să intre pe porţi în cetate”. Afară de cetatea aceasta, care este Ierusalimul ceresc, mai sunt: câinii, vrăjitorii, desfrânaţii, ucigaşii, închinătorii la idoli şi toţi cei ce lucrează şi iubesc minciuna. Aici nu e vorba de câinii de pe stradă, ci de oamenii cu inimă rea, de fiara care nu are milă.
Dar să vedem cu ce se poate spăla haina sufletului, căci în nici un caz nu se spală cu apă şi săpun sau cu alte chimicale. Creştinii mai cunoscători ştiu că această curăţire se face numai prin Sfintele Taine. Şi care sunt aceste Sfinte Taine puse special pentru iertarea păcatelor? Mai principale sunt acestea: spovedania, apoi sfântul maslu şi sfânta împărtăşanie.
Creştinul să caute cu toată seriozitatea să-şi mărturisească păcatele la duhovnic, oricât de grele şi multe ar fi ele, să nu se teamă că-l opreşte de la Sfânta Împărtăşanie. Dacă duhovnicul nu aude toate păcatele, omul se păgubeşte pe sine şi nu poate fi curăţit. Preotul, neştiind toate păcatele, îl dezleagă pentru împărtăşit şi împărtăşindu-se cu nevrednicie se osândeşte şi în lumea aceasta şi dincolo.
Să caute fiecare să se spovedească cât mai grabnic, fiindcă aceste păcate mari stau în calea rugăciunii lor de a ajunge la Dumnezeu. De aceea umblă mulţi din biserică în biserică, ducându-se apoi la vrăjitori, spunând că au fost şi pe la biserică, dar nu s-au folosit cu nimic. Mai înainte de toate să-şi spele păcatele fiecare, să-şi spele sufletele.
Canonul pe care îl dă preotul, metanii, milostenii şi orice altă faptă bună, au puterea de a spăla haina sufletului. Iar prin Sfântul Maslu se pogoară Darul Duhului Sfânt ca un balsam cu miros plăcut ca să cureţe ce a mai rămas din mirosul greu al păcatelor. Apoi, după pocăinţă, se îmbracă cu haina luminii prin Taina Sfintei Împărtăşanii. Acest creştin, care s-a văzut curăţit de păcate, are dreptul să ia parte la nunta Fiului de Împărat, unde va cina şi se va veseli cu Dumnezeu şi cu toţi sfinţii Lui.
Creştinii care trăiesc în nepăsare sau iau în râs Sfintele Taine şi nu vor să se spovedească, trăiesc în lume fără haina cea curată a botezului şi dacă îi va găsi moartea cu această haină murdară, vor fi scoşi şi aruncaţi în întunericul cel mai dinafară.
Aşa era într-un oraş un tânăr creştin care se obişnuise să se roage numai de formă, să meargă la biserică din obicei, să se spovedească cam în bătaie de joc, fără nici o căinţă, încât preotul într-o zi a fost nevoit să-l oprească şi să stea de vorbă cu el mai serios. Tânărul abia terminase liceul. Îl întrebă ce vrea să se facă mai departe. Să fac o facultate, răspunse acesta. Şi apoi ce mai faci? Vreau să mă căsătoresc, zise tânărul, să-mi cumpăr un apartament, să-mi iau o maşină să mă plimb şi cât mai multe, ca să fiu fericit. Bine, zise preotul, dar eşti sigur că vei ajunge să le ai pe toate acestea? Ştii tu ce se va întâmpla până la urmă cu tine? Nu ştiu, zise băiatul. Iată, îţi spun eu, dragul meu: s-ar putea să te îmbolnăveşti şi să nu poţi a-ţi ajunge scopul, poţi învăţa, dar printr-o căsătorie greşită îţi vei da peste cap toată învăţătura ta şi toată agoniseala.
Un lucru ţi-l pot spune sigur: dacă vei continua să trăieşti aşa nepregătit, nepăsător de mântuirea sufletului şi te va apuca moartea nespovedit cum trebuie, să ştii că vei fi osândit şi vei arde în iad. Dacă ai putut să-ţi baţi joc de mine crezând că mă înşeli printr-o spovedanie falsă, pe Dumnezeu nu-L poţi înşela. De aceea îţi dau un canon: du-te acasă şi în fiecare seară, timp de o săptămână, să zici aşa: „Într-o zi va veni timpul şi voi muri, dar nu-mi pasă. După moarte voi fi judecat, dar nu-mi pasă. Chiar de voi arde în focul veşnic al iadului, tot nu-mi pasă”.
Tânărul nostru s-a dus acasă şi a început să-şi facă canonul pe care i l-a dat preotul. Dar preotul făcea rugăciuni pentru sufletul lui rătăcit. Canonul, împlinit cu rugăciunile preotului, au milostivit pe Dumnezeu care trimise un înger în vis să-i ia sufletul şi să-l ducă în iad. Acolo, mergând şi văzând de departe flăcările iadului, tânărul îl întrebă pe înger unde-l duce. Îngerul îi spuse că-l duce să-l osândească acolo, în flăcări. Pentru care păcate, întrebă tânărul? Pentru păcatul nepăsării. N-ai zis tu că nu-ţi pasă nici de focul iadului. Acum poţi vedea şi tu dacă există sau nu. Ajunşi în faţa cuptorului, l-au luat demonii şi l-au aruncat în văpăi. Îngerul sta şi privea la el să vadă dacă mai poate spune că nu-i pasă.
Dar tânărul striga în gura mare la înger să-l scoată de acolo, căci toată viaţa lui nu va mai spune că nu-i pasă şi se va îndrepta spre pocăinţă. Trezindu-se din înfricoşatul vis, s-a dus degrabă la preotul duhovnic, şi-a spovedit păcatele cu şiroaie de lacrimi, ducând o viaţă sfântă cu gândul la grozăviile pe care le văzuse şi simţise cu sufletul său.
De aceea, fraţi creştini, să umblăm cu frică şi cu cutremur ca să nu murdărim haina sau să ne-o fure cineva ori s-o pierdem prin nepăsarea noastră. După cum am spus la început, haina aceasta de nuntă, haina botezului, o murdărim sau o putem pierde. Ştim din Sfânta Scriptură că mulţi au pierdut această haină ca să ne slujească nouă de pildă, de mărturie. Şi Iuda a fost lângă Domnul Hristos şi L-a urmat atâţia ani, iar într-o noapte s-a îmbăta vânzând pe Domnul Slavei pe 30 de arginţi; iar acum se află în braţele satanei.
Arhierii, preoţii şi cărturarii Vechiului Testament veneau şi ei la biserică, aduceau daruri şi jertfe, făceau multe fapte bune, dar, nefiind curaţi la suflet, în cele din urmă au pierdut tot şi acum se chinuiesc în iad împreună cu toţi păcătoşii, pentru că n-au primit sfatul de a veni la nunta Împăratului ceresc şi n-au voit să se supună Fiului Său.
Demonii iadului au fost şi ei îngeri, au trăit în fericire cerească lângă Dumnezeu, dar din cauza mândriei şi a ascultării de tatăl minciunii, Lucifer, au pierdut fericirea şi frumuseţea, şi din luminaţi cum erau, au ajuns cei mai întunecaţi şi mai spurcaţi demoni, iar la urmă vor fi judecaţi şi osândiţi iadului împreună cu toţi păcătoşii care au ascultat de ei.
Mulţi creştini au devenit sfinţi prin viaţa lor, dar pentru o mică nepăsare şi neatenţie şi-au risipit într-o clipă toată agoniseala de o viaţă întreagă. E bine să fim atenţi cu mântuirea noastră, căci diavolul nu se sperie că am început bine credinţa, el tot nădăjduieşte să o sfârşim prost, să ne prindă în ghearele lui tocmai prin două lucruri care ni se par mici şi uşoare, dar sunt atât de grele şi atât de periculoase arme ale lui, plăcerile şi nepăsarea. Diavolul se luptă neîncetat să ne strice hotărârea luată de a urma cum trebuie sfintele porunci ale lui Dumnezeu.
Sfânta Evanghelie de astăzi ne spune că a zis Împăratul către slugile sale, să-l lege de picioare şi de mâini pe cel ticălos care a intrat fără haină de nuntă în casa veseliei şi să-l arunce în întunericul cel mai dinafară acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor. Domnul Hristos ne arată ce înseamnă întunericul cel mai dinafară: întunericul cel veşnic este departe de Dumnezeu, acolo este numai durere, plângere nemângâiată, jalnică tânguire şi scrâşnirea dinţilor. Acesta este iadul unde se chinuiesc cei ce mor în necredinţă, fără fapte bune şi fără pregătire sufletească.
Cine poate spune tânguirea şi părerea de rău a unui astfel de suflet, mai ales când îşi aduce aminte că şi el a fost chemat pentru că era credincios, mai mergea şi el pe la biserică şi mai cânta şi el la sfânta slujbă. Totuşi a fost osândit pentru că nu avea faptele cele bune care împodobesc sufletul celui credincios.
Să ţinem seama că toţi câţi s-au botezat sunt chemaţi la nunta Mielului, la nunta Fiului de Împărat, la Iisus Hristos. Dar numai aceia sunt aleşi care se împodobesc cu haina de nuntă, cu faptele cele bune, cu sfinţenia din biserică şi cu podoaba cea aleasă de Dumnezeu, care este smerenia. De aceea, trebuie să ne temem de Dumnezeu şi să facem ce-i plăcut Lui căci mulţi din cei ce vin la biserică se vor osândi în iad şi mulţi ce se împărtăşesc cu nevrednicie se osândesc chiar şi în lumea aceasta, căci vin peste ei mari nenorociri şi unii cad pradă morţii, iar alţii vor fi legaţi de mâini şi de picioare la ziua judecăţii de apoi şi aruncaţi, cum zice Domnul, în întunericul cel mai dinafară, în chinurile iadului.
Mulţi nu se pot împăca cu ideea aceasta şi chiar nu cred că ar exista acest loc de pedeapsă pentru sufletele necredincioase, nepregătite. Cei care tăgăduiesc iadul se pot asemăna cu hoţii care nu cred că există închisori şi judecătorii.
Aşa era odată un tâlhar care, fiind ameninţat cu judecata şi cu închisoarea, în mândria lui zicea: Nu există judecătorie, nu există închisoare. Nu apucă bine să sfârşească vorba şi cineva îl bătu pe umăr: „În numele legii eşti arestat!” A fost luat şi închis într-o temniţă întunecoasă ca să-şi ispăşească hoţiile şi crimele.
Curând va veni o zi când toţi necredincioşii vor vedea existenţa iadului şi vor fi siliţi să recunoască aceasta, dar va fi prea târziu.
Necredinciosul care tăgăduieşte iadul se mai aseamănă cu struţul. Această pasăre, când este urmărită de vânători, îşi bagă repede capul în nisip şi stă nemişcată crezându-se la adăpost de orice primejdie, dar curând este străpunsă de suliţă şi apucată de vânător.
De aceea, iubiţi creştini, daţi un semnal de strigare pentru toţi nepăsătorii şi încremeniţii în somnul păcatelor, poate se va mai trezi vreunul şi va scăpa şi el de întunericul cel mai dinafară, de plângerea şi scrâşnirea dinţilor.