Boala la om este trimisă tocmai pentru a ne învăţa să cugetăm la moarte… Şi repet şi eu întrebarea pe care o pun unii în mod ironic, pentru a atrage atenţia asupra unei pretinse anormalităţi care ar fi presupusă de viaţa duhovnicească: „Şi dacă nu cugetăm la moarte, ce trebuie să facem, să ne rugăm ca Dumnezeu să ne dea o boală?…”
Sau altfel spus: „Oare suntem chiar atât de proşti încât să preţuim mai mult lecţia bolii decât desfătarea pe care o dă sănătatea? Trebuie să fii lipsit de minte ca să faci o astfel de alegere…”
O, cât de bine ne pricepem să îi ironizăm pe cei care, dintr-o râvnă exagerată, Îi cer lui Dumnezeu boli sau necazuri, ca şi cum Dumnezeu Însuşi nu ar şti să le trimită ce le este mai de folos pentru mântuire… Noi Îi cerem lui Dumnezeu să aibă grijă de noi şi de sănătatea noastră, dar nu vrem să trecem prin încercări pentru a avea sufletul curăţit de păcate…
Şi totuşi, Dumnezeu nu Se scârbeşte de noi, nu Se scârbeşte decât de păcatele noastre, şi nu şovăie să ne vină în ajutor. Chiar dacă puţini sunt cei care preferă durerea păcatului, totuşi mai mulţi sunt cei care, la vreme de încercare, îşi schimbă viaţa în bine.
„Odinioară un om bogat a luat cu sila un sat care era închinat Maicii Domnului. Episcopul Genomenului, Domnos, de multe ori i-a adus aminte bogatului să iasă din sat, dar acela nu asculta. După aceea l-au apucat pe acel bogat hrăpăreţ nişte friguri care-l torturau groaznic. Zăcând el aşa pe pat, unde-l scuturau frigurile, i s-a arătat într-o noapte Maica Domnului, având în mână un ciocan de fier. Cu acel ciocan l-a lovit în frunte şi l-a vătămat.
Bogatul, cunoscându-şi păcatul său, a dat înapoi satul acela episcopului Domnos şi, pe lângă sat, i-a mai dat şi alte multe daruri. Astfel, după ce a înapoiat ceea ce a răpit, bogatul s-a făcut sănătos prin rugăciunile Maicii Domnului. Dar urmele loviturii din frunte s-au cunoscut până la moarte” [30; 273].
Iată că buna, preablânda, preaiubitoarea, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu nu s-a sfiit să îl lovească cu un ciocan în frunte pe bogatul lacom pentru a-l convinge să îndrepte răul făcut.
Să ne gândim: cum ar fi ca fiecărui bogat lacom, fiecărui hoţ, fiecărui desfrânat să îi apară Maica Domnului, un sfânt sau un înger cu o unealtă de tortură în mână? Ar fi oare bine? Ar fi bine, pentru că de frica pedepsei mulţi păcătoşi ar renunţa la păcatele lor. Şi atunci, de ce nu se întâmplă aşa? Pentru că Dumnezeul nostru este Dumnezeul iubirii. Credinţa creştină nu este doar o luptă împotriva patimilor, este o luptă pentru dobândirea raiului, pentru dobândirea împărăţiei cerurilor. Mântuirea înseamnă înainte de toate iubirea lui Dumnezeu, înseamnă viaţă în Dumnezeu, în dragostea şi lumina Sa.
Dacă la fiecare păcat al nostru am fi pedepsiţi pe loc de Dumnezeu, atunci nu am mai păcătui din cauza fricii. Toată viaţa noastră ar fi viaţa unor câini ce se feresc de pedeapsa stăpânului lor. Dar Dumnezeu vrea să Îl iubim şi să Îl slujim în deplină libertate.
Noi ne luptăm cu păcatele pentru a ne curăţa sufletele şi a dobândi dragostea. Lupta cu păcatul nu este un scop în sine: scopul ei este mântuirea. Şi nu ne putem mântui fără să avem dragoste.
Oamenii care iubesc păcatul nu vor să se gândească la faptul că poate vor ajunge în iad. Ei gândesc: „Dacă Dumnezeu este bun, poate ne va mântui şi pe noi, aşa cum i-a mântuit şi pe alţii”.
Numai că Dumnezeu nu poate mântui cu forţa. Dacă Dumnezeu ne-ar putea mântui pe toţi, ar face-o. Dar nu ne poate arunca în rai aşa cum am arunca noi o ceapă în sacul de cartofi.
Este adevărat că în unele situaţii, foarte rare de altfel, Maica Domnului, sfinţii sau îngerii se arată păcătoşilor pentru a le cere să îşi îndrepte vieţile. Dar, de cele mai multe ori, Dumnezeu trimite asupra oamenilor boli sau necazuri pentru ca aceştia, simţindu-se neputincioşi şi dându-şi seama că au nevoie de ajutor dumnezeiesc, să Îi ceară ajutorul.
Sfântul Antonie de la Optina îi scria unei bolnave: „Fii tare în Domnul! Suferinţa ta şi şubrezenia sănătăţii tale îmi mâhneşte adânc inima. Pentru porunca iubirii şi a compătimirii, m-am rugat pentru tine în fiecare zi şi am cerut Domnului Dumnezeu ca să-ţi dăruiască răbdare creştinească în boală şi uşurare. Dar, dacă boala ta a ţinut până astăzi, nu e pentru că Dumnezeu nu ar fi auzit rugăciunile aduse Lui, ci pentru că îi lasă pe unii fără vindecare, ca să-i folosească mai mult. Prin suferinţă trecătoare, omul păcătos nu numai că se izbăveşte de chinurile veşnice, pentru păcatele sale, ci i se dăruieşte şi mântuirea şi este făcut moştenitor al împărăţiei cereşti. Cu adânca Sa înţelepciune, Domnul Dumnezeu rânduieşte toate din dragostea Sa pentru omenire, dăruind tuturor ceea ce le este de folos. Nu este de datoria noastră să întrebăm de ce se întâmplă aşa şi nu altfel, ci să ne supunem, ascultători ca şi copiii, voinţei cele sfinte a Părintelui nostru Ceresc şi să spunem dintru adâncul sufletului: «Părinte Sfinte, facă-se voia Ta!». Ştiind aceasta, cel care priveşte la un om sănătos şi la un om care a suferit îndelung, şi ia în seamă starea sufletească a unuia şi a celuilalt, îşi dă seama care dintre ei poate fi numit binecuvântat şi care blestemat: cel sănătos sau cel suferind! De pildă, de câte ori în boala ta te-ai căit pentru păcatele tale în faţa lui Dumnezeu şi în faţa părintelui tău duhovnic şi ai primit împărtăşirea cu Sfintele Taine? În acest timp, omul sănătos rareori se gândeşte la păcatele sale: iar dacă se întâmplă să se pregătească de împărtăşanie, o dată în an, aceasta nu se datorează atât evlaviei cât snobismului, ca să poată spune şi el: «Şi eu m-am spovedit şi m-am împărtăşit».
