Părintele profesor dr. Dionisie Stamatoiu afirmă că această pildă oglindeşte cele trei atitudini pe care oamenii le pot lua faţă de semenii lor: cea de om contra om (homo homini lupus – omul fiară pentru semenul său) – evidenţiată prin fapta tâlharilor faţă de călător; om pe lângă om – fapta preotului şi a levitului, ei nefăcând nici rău, dar nici bine călătorului; şi cea de-a treia atitudine, reflectată prin purtarea bunului samarinean. Un aspect de reţinut este şi faptul că cetatea Ierihonului era oraş sacerdotal, preoţii şi leviţii de aici trecând necontenit pe drumul spre Ierusalim.
În dialogul dintre învăţătorul de lege şi Mântuitorul se conturează, cu fiecare verset, modul cum se poate dobândi viaţa veşnică. Calea sângelui se preschimbă în final, prin îndemnul pildei, în calea vieţii, deoarece în sânge este viaţa, potrivit legii vechi (Fac. 9, 4; Lev. 17, 11, 13-14; Deut. 12, 23), dar şi legii noi (Ioan 6, 53-54). Întrebarea învăţătorului caută mai degrabă aspectul practic (praxis-ul) al legii vechi, în detrimentul unui nou argument teoretic şi scripturistic privind moştenirea vieţii veşnice (el întreabă „ce să fac?”). Observăm din această întrebare că învăţătorul de lege ştia de viaţa de după moarte şi probabil credea în existenţa acesteia, spre deosebire de saduchei, care negau învierea morţilor.
Răspunzând corect întrebării despre felul cum interpretează legea veche în acest sens, Mântuitorul îi dă şi primul îndemn practic, zicându-i: „fă aceasta şi vei trăi”. Adică în iubire se oglindeşte viaţa. Răspunsul dat este simplu, însă parcă prea scurt şi incomplet, cerând de la sine câteva lămuriri. Care este până la urmă manifestarea exterioară a acestei iubiri? Care este, de asemenea, incompatibilitatea pe care învăţătorul de lege o descoperă privind îndemnul de a-şi iubi aproapele şi dobândirea vieţii celei veşnice, care îl face, potrivit Scripturii, să se „îndrepteze pe sine”? Putea el, potrivit mentalităţii vremii, să iubească pe Dumnezeu şi, în acelaşi timp, să iubească şi un păgân care putea chiar să urască pe Dumnezeul lui? Pericopa evanghelică ne spune de la început că acest învăţător dorea să-L ispitească pe Hristos, astfel putem gândi în mod tradiţional că aproapele la care făcea referire acesta era fie una din rudeniile sale, fie un coleg de breaslă sau de credinţă şi de un neam cu el. Atunci probabil incompatibilitatea se datora mai degrabă modului prin care această iubire se putea concretiza în mod vizibil faţă de aceia. Adică cum putea arăta el faptic că-şi iubeşte rudele, altfel decât o făcea în mod natural, ca să poată să dobândească şi viaţa veşnică?
Răspunzându-i prin pilda samarineanului milostiv, Mântuitorul arată că aproapele nostru este acela care îşi găseşte în noi răspuns nevoilor sale, depăşind toate prejudecăţile şi resentimentele ce ne despart. Astfel, cuvintele „Milă voiesc, iar nu jertfă” (Os. 6, 6; Mt. 9, 13; 12, 7), aflate atât în Vechiul, cât şi în Noul Testament, sunt cele la care Mântuitorul face referire în cel de-al doilea îndemn practic către învăţător: „Mergi şi fă şi tu asemenea!”
De menţionat este faptul că cele două îndemnuri practice date învăţătorului sunt la fel de deosebite precum sunt şi cele două testamente. În primul îndemn sunt folosite cuvintele „drept” şi menţiunea că dacă le va împlini „va trăi”, iar în cel de-al doilea este termenul „mergi” şi apare deja reperul de urmat prin cuvântul „asemenea”.
O interpretare duhovnicească a acestei pilde evanghelice se poate rezuma astfel:
– drumul reprezintă căderea din rai (Ierusalimul) în pământul durerii (Ierihon) a făpturii omeneşti răpuse de păcatul strămoşesc, reprezentată prin călător;
– tâlharii sunt diavolii care au dezbracat pe om de darurile duhovniceşti, i-au dat ranele păcatului, şi, deşi i-au făcut trupul muritor, asupra sufletului nu au putut să intervină cu nimic;
– preotul reprezintă legea veche, mai ales prin cartea Levitic, care vorbeşte despre rânduielile sacerdotale, inclusiv despre acelea care interzic preotului atingerea de mort (Lev. 21, 2, 4, 11), aşa cum părea că este şi călătorul bătut;
– levitul reprezintă proorocii. Nici legea şi nici proorocii nu au putut şterge păcatul strămoşesc şi să ridice firea omenească din căderea ei;
– Bunul Samarinean este Mântuitorul, care S-a întrupat, venind (coborând-Se) în lume şi a legat ranele păcatelor, plătind cu cei doi dinari (Vechiul şi Noul Testament) zilele de îngrijire (în Vechiul Testament cei doi dinari reprezentau plata pentru doua zile de muncă);
– casa de oaspeţi este Biserica, având ca gazdă pe preoţi;
– vinul este Sângele Mântuitorului, untdelemnul este harul Sfintelor Taine.
