Duminica Orbului din naştere

Fraţi creştini, nu este pe lume o soartă mai nemiloasă şi crudă, ca soarta unui orb; să traieşti mereu într-o nesfârşită noapte, să nu poţi vedea măreţia unui apus de soare, să nu poţi gusta frumuseţea unei zile de mai, când totul e numai floare şi lumină; să nu vezi chipurile celor scumpi din jurul tău, un tată, un prieten, un binefăcător, atâtea frumuseţi ale naturii care încântă şi veselesc inima omului.

Această suferinţă e foarte greu de răbdat de un suflet omenesc. O astfel de soartă răbda orbul din Ierusalim despre care ne vorbeste Sfanta Evanghelie de astazi. Bietul om se nascuse fara vedere, se trezise la viata, crescuse mare, se facu flacau, dar vai, perdeaua intunericului nu s-a mai ridicat de pe ochii lui. Astfel bietul orb isi ducea zilele negre si amare framantandu-se in ganduri diferite.
De ce a fost Dumnezeu atat de nemilos cu el? De ce i-a harazit o astfel de soarta? Ale cui sunt pacatele pe care le ispaseste? Dar intr-o zi trece pe langa nenorocitul acesta Iisus, iubitorul de oameni si Lumina lumii. Sa aratam mai intai imprejurarile in care s-a savarsit aceasta minune.
Mantuitorul Iisus parasise templul din pricina furiei fariseilor si carturarilor care voiau sa-L omoare cu pietre, pentru ca le spusese ca El este mai inainte decat Avraam. Ei, plini de ura, ii ziceau: „N-ai nici 50 de ani si vrei sa spui ca ai vazut pe Avraam?” De aceea cautau sa-L omoare cu pietre, dar El, insotit de ucenicii Sai, s-a ferit si trecand prin mijlocul lor a venit la una din partile exterioare ale templului unde stateau neputinciosii, ologii si orbii cersind mila de la trecatori.
Iisus a intalnit acolo pe acest orb din nastere care sta cu mainile intinse si repeta mereu: „Orb din nastere, orb din nastere – ca sa-l miluiasca lumea. Cand l-a vazut, lui Iisus i s-a facut mila de el, a scuipat jos si facand tina a uns cu ea ochii stinsi ai orbului, apoi a poruncit sa se spele in apele Siloamului. Omul s-a dus, a facut intocmai, si iata, minunea s-a savarsit, ca indata si-a capatat vederea. Negura intunericului s-a indepartat, lumina s-a facut in sufletul si trupul lui si s-a intors slavind pe Dumnezeu.
Putin mai inainte de a face minunea aceasta, Iisus vindecase intr-o zi de sambata pe slabanogul de la Poarta Oilor. Minunea aceasta aprinsese furia carturarilor si a fariseilor, dand nastere la un inceput de ancheta din partea lor, caci L-au gasit vrednic de moarte pentru ca nu tine sambata. Ca sa le dovedeasca ca El – Iisus – este cu adevarat Dumnezeu, Mesia cel asteptat, si ca nu vor avea nici un motiv de iertare toti aceia care nu vor sa vada adevarul, se hotaraste sa mai faca o noua minune, mult mai mare, si tot in zi de sambata. De aceea minunea din Evanghelia de astazi a fost criticata cu vehementa.
Orbul din Evanghelia de astazi era un om simplu si neinvatat. Cu toate acestea fariseii si carturarii care erau invatatii lui Israel raman intr-o criminala necredinta, pe cand acest sarac se umple de ea mai curata lumina a credintei si se inchina lui Iisus multumindu-i. El socoteste ca o mare datorie pentru el ca sa vesteasca adevarul si binefacerea pe care i-a facut-o Dumnezeu. Fariseii si carturarii insa au pornit impotriva Binefacatorului si Mantuitorului Iisus cu invidia din inimile lor, care i-a orbit si i-a intunecat, necunoscand minunea facuta de Fiul lui Dumnezeu.
Iata ce au facut ei: au chemat pe parintii celui orb si i-au cercetat; dar acestia le-au raspuns: „Stim ca acesta este fiul nostru si ca s-a nascut orb, dar cum vede acum nu stim si nici cine i-a deschis ochii lui. Intrebati-l pe el, este in varsta, si singur va vorbi pentru sine”. Atunci fariseii si carturarii au schimbat tactica si s-au adresat cu ipocrizie celui vindecat, zicandu-i: „Da slava lui Dumnezeu. Noi stim ca omul acesta e pacatos”. Orbul cel vindecat, mirat de aceste cuvinte ale lor, ii intrerupe cu ironie si in bataie de joc le zise: „De este pacatos nu stiu, un singur lucru stiu, ca orb am fost si acum vad”.
Infundat si nemaiavand ce sa raspunda ei zic catre el iarasi: „Ce ti-a facut? Cum ti-a deschis ochii?” Necajit si mahnit de atata viclenie, orbul le raspunde: „V-am spus acum si n-ati auzit? De ce voiti sa auziti iarasi? Nu cumva voiti si voi sa va faceti ucenici ai Lui? Cand au auzit ei aceste cuvinte din partea unui cersetor, a unui descult, s-au repezit asupra lui si ocarandu-l i-au zis: „Tu esti ucenic al Aceluia, iar noi suntem ucenici ai lui Moise. Noi stim ca Dumnezeu a vorbit lui Moise, iar pe acesta nu-L stim de unde este”.
Iata acum ce le raspunde orbul cel vindecat si luminat de Domnul: „Tocmai in aceasta sta minunea: ca voi nu stiti de unde este si El mi-a deschis ochii. Cu alte cuvinte, vindecarea mea este o minune mai mare decat minunile lui Moise, caci niciodata nu s-a auzit sa fi deschis cineva ochii vreunui orb din nastere, iar daca acesta n-ar fi de la Dumnezeu n-ar fi putut face nimic”. Fariseii se ridicara si plini de manie il scoasera afara din sinagoga zicandu-i: „Te-ai nascut in pacate, si tu ne inveti pe noi?”
Iata ce cuvinte minunate a fost in stare sa le zica acestor farisei orbi de invidie si dusmanie, acest orb sarac, simplu si neinvatat. Iisus a aflat ca l-au dat afara din biserica si gasindu-l i-a zis: „Crezi tu in Fiul lui Dumnezeu?” El a raspuns si a zis: dar cine este, Doamne, ca sa cred in El? Si a zis Iisus: „L-ai vazut, si Cel ce vorbeste cu tine Acela este”. Si a zis Iisus: „Spre judecata am venit in lumea aceasta, ca cei care nu vad sa vada, iar cei care vad sa fie orbi”.
Mari si minunate sunt lucrurile Tale, Doamne! Sa vezi tu asemenea minuni cu ochii tai, sa vezi cum orbii se lumineaza, ologii umbla, dracii se izgonesc, leprosii se vindeca, mortii inviaza, sa vezi toate acestea si sa te faci ca nu vezi, ca nu auzi si sa nu vrei sa recunosti ca Acela este adevaratul Dumnezeu, Iisus Hristos. Asa au fost acei farisei fatarnici care nu cautau decat interesele lor pamantesti, slava lumeasca, de unde pleaca toata invidia si rautatea asupra Mantuitorului.
Dar sa-i lasam, ca si-au luat plata si si-o vor lua si ceilalti pana in zilele noastre, care fac ca ei, dupa poftele lor. Noi sa venim la cuvantul nostru de la inceput si sa cunoastem pe Iisus Hristos, Lumina lumii. Mai intai Iisus s-a aratat tuturor ca El este una cu Tatal Creatorul, Cel care a facut din pamant pe Adam, apoi i-a dat suflet viu din suflarea Sa dumnezeiasca. El, Iisus, a facut tina asa cum am vazut si l-a uns pe cel orb in locurile unde trebuiau sa fie ochii, si prin spalare acesta a capatat vedere, luminandu-i-se sufletul si trupul.
Iata Lumina lui Hristos; caci pe orb nu l-a vindecat noroiul sau apa, ci puterea Fiului lui Dumnezeu, Acela care a putut sa zica despre Sine cuvintele acestea mari: „Eu sunt Lumina lumii!” Iisus a zis astfel nu pentru ca a deschis ochii orbului de care ne istorisesc Evangheliile, ci pentru ca a adus lumina pe pamant in cele mai grele probleme ale vietii noastre omenesti. Iata, noi, oamenii, nu putem trece prin lumea aceasta ca o turma de vite, nesimtitori si inconstienti, cu ochii plecati in pamant. Noi presimtim ca mai este o lume afara de aceasta vazuta, lumea spirituala, lumea sufletului.
Noi avem aici pe pamant o multime de suferinte; cand pacatuim simtim mustrari de constiinta, iar moartea nu vine la toti la fel. Atunci in mintea noastra se ridica o multime de intrebari: ce rost are viata noastra in lumea aceasta? Ce este Dumnezeu? Ce mai ramane din fiinta noastra pamanteasca dupa moarte? Acestea sunt marile intrebari care se nasc in adancurile noastre si care cer sa fie deslusite.
Poate stiinta sa le dezlege? Din contra, in fata acestor probleme oamenii raman muti, ca niste statui de piatra, cum zice psalmistul despre idolii din vechime. La problemele acestea de mai sus ar trebui sa raspunda si sa rasune triumfatoare peste veacuri cuvintele lui Iisus: „Eu sunt Lumina lumii!” Acum sa vedem in ce chip a fost Iisus Lumina lumii. Cea mai de seama lumina a adus-o Mantuitorul prin invatatura Sa despre Dumnezeu. De cand este omul pe pamant, totdeauna a cautat sa-L cunoasca pe Dumnezeu; dar ramai uimit pe cate cai ratacitoare a ajuns omul in aceasta cautare.
Daca cercetam istoria popoarelor vechi, vom vedea ca din tot ce este pe lumea aceasta, oamenii si-au facut dumnezei. Astfel s-au inchinat la soare, la animale, la statui de zei, idoli de piatra. Iata de pilda, grecii si romanii, popoare cu o cultura dezvoltata de altfel, au ajuns asa de jos in aceasta privinta incat au personificat pana si patimile omenesti, facandu-le altare de inchinare. E destul sa amintim ca la Atena si la Roma erau in cinste un dumnezeu al betiei, o zeita a desfranarii, alta a jocurilor de noroc si asa mai departe.
Iata ca in mijlocul acestui mare intuneric a aparut Mantuitorul Iisus – Lumina lumii – , iar in locul acestor idei josnice a adus o invatatura atat de mareata si de frumoasa, incat numai pentru aceasta I s-ar putea atribui numele de „Lumina lumii”. Ce a invatat Iisus despre Dumnezeu?
Mai intai, El a aratat ca Dumnezeu nu este nici piatra, nici lemn, nici altceva din cele de pe pamant. Duh este Dumnezeu, a zis Iisus, si cel ce I se inchina Lui trebuie sa i se inchine in Duh si Adevar. El este Unul, singurul Ziditor, sustinatorul si ocarmuitorul, punctul de mijloc al lumii de la care vin si spre care merg toate. Iisus a invatat apoi ca Dumnezeu nu este o fiinta departata de noi oamenii, straina ci El, Dumnezeu, este Tatal nostru al tuturor.
Cine ar putea spune cata binecuvantare, cata bucurie si incredere revarsa asupra vietii noastre aceasta invatatura? Daca Dumnezeu este Tatal nostru, atunci El ne iubeste si noi nu mai tremuram de frica in fata Lui, asa cum tremurau paganii in fata idolilor ingrozitori. Daca El ne este Tata, ne pedepseste si El, dar cu mila si indurari. Daca acest Dumnezeu ne este Parinte, suntem siguri ca nu ne alunga de la Sine. Aceasta este invatatura noua pe care a adus-o Iisus Hristos si din aceasta invatatura rasare toata puterea crestinismului, toata morala Lui. De aici reiese taria de a birui ispitele; de aici reiese intreaga frumusete a cultului crestin.
In al doilea rand, Iisus este „Lumina lumii” fiindca El ne-a adus cele mai adevarate invataturi despre suflet. Pana la Domnul Hristos, toti invatatii si inteleptii n-au putut sa lamureasca lumea despre existenta sufletului, despre valoarea si nemurirea lui, deoarece acesti invatati umblau ei insisi in intuneric, erau intr-un fel orbi, ca bufnitele si liliecii. Aceste vietati, desi au ochi, nu se simt bine decat in intunericul noptii, iar cand apar zorile diminetii se ascund in locurile intunecoase. Asa au fost invatatii dinaintea Domnului Hristos, fiindca traiau in patimi si pacate, si tot asa sunt si azi unii care fug de soarele Evangheliei lui Hristos. Se incred si citesc unele carti care le intuneca si mai mult ochii sufletului, ramanand orbi in fata minunilor Mantuitorului.
Iisus Hristos, „Lumina lumii”, ne-a aratat ca fiecare om , sarac sau bogat, femeie sau copil, are un suflet nemuritor si cu totii suntem datori ca sa ingrijim de acest suflet si sa-l pregatim pentru imparatia lui Dumnezeu. De ar dobandi lumea intreaga omul, si-si va pierde sufletul, nimic n-ar folosi. Mantuitorul a asezat sufletul pe treapta cea mai inalta si i-a dat valoarea cea mai scumpa. L-a asezat in mijlocul preocuparilor omenesti, fiindca este nemuritor.
Foloasele care au iesit pentru omenire din aceasta invatatura sunt nenumarate. In aceasta invatatura s-a aratat valoarea vietii omenesti, intemeindu-se fratia intre oameni, indiferent de starea lor sociala. Iisus a asezat femeia la loc de cinste; copilul este rodul cel mai de pret al omului si chiar daca se naste bolnav, nu mai este aruncat la rapa, cum faceau paganii. Bolnavii, chiar cei care zac zile si ani, gasesc mila la Iisus si nimeni nu are dreptul sa le ia viata.
Iisus a invatat ca nimeni nu trebuie sa aiba robi, fiindca toti, mici si mari, bogati si saraci, imparati si cersetori, suntem robi ai Imparatului ceresc, Dumnezeu Creatorul. Noi toti suntem pretiosi si ne simtim ca fratii fiindca avem acelasi suflet nemuritor si suntem copii ai aceluiasi Tata. Iisus este „Lumina lumii” pentru ca ne-a aratat rostul vietii noastre pamantesti. Pentru ce traim noi oamenii pe pamant? Ce chemare avem de indeplinit? Ce inteles au ostenelile noastre, luptele noastre, dorurile noastre? La aceste intrebari inteleptii lumii n-au stiut decat sa dea din umeri sau daca au raspuns au fundamentat totul pe nazuinte josnice, placeri vinovate.
A venit insa Iisus si le-a zis: ascultati, fiii oamenilor, telul vietii voastre nu sta nici in placeri, nici in lacomii si lucruri pamantesti. Voi aveti un rost cu mult mai inalt, voi trebuie sa alergati cu cinste si sa va indepliniti datoriile pe pamant fata de Dumnezeu si de aproapele si sa ajungeti prin sfintenia vietii la unirea cu Dumnezeu in vesnicie. Ce ideal maret! Asadar acum stim pentru ce noi oamenii umblam cu trupul drept si cu fruntea inaltata. Animalele umbla in patru picioare si cu capul plecat spre pamant pentru ca pamantul este singurul lor tel, singura lor patrie.
Noi trebuie sa privim sus, catre patria cereasca, unde trebuie sa ajungem cu sufletul langa Dumnezeu Tatal si Creatorul nostru. Iisus ne-a invatat sa ne lepadam de materia aceasta a trupului si sa zburam spre locurile inalte ale imparatiei de dincolo.
Realitatea acestei lumi oamenii o vad in doua chipuri deosebite: cu ochii sufletului deschisi, traind astfel dupa adevarul Evangheliei, si cu ochii sufletului orbiti, nevazand prapastia care sta inainte, la sfarsitul vietii, picurand otrava in suflet si pacat in trup. Cei ce s-au nascut din parinti necredinciosi, necununati la biserica, s-au nascut orbi din nastere, fiindca ei nu au lumina lui Hristos. Cei care s-au nascut din parinti buni crestini au vederi bune, dar traind intr-o atmosfera poluata, adica intr-un anturaj rau, intre necredinciosi, viciosi, hulitori si criminali, sunt amenintati cu orbire sufleteasca.
De aceea se plang cei mai multi parinti de copiii lor si zic ca atunci cand erau mici erau buni, credinciosi, mergeau la biserica si-i ascultau, iar cand s-au facut mari si au inceput sa hoinareasca prin locurile de placeri, fie baieti sau fete, s-au stricat si nu mai recunosc binele facut de parinti. Au orbit cu totul si au ajuns sa faca niste pacate ingrozitoare, ca nu le mai trebuie nici sa mai auda de numele lui Dumnezeu si de Biserica Lui.
Iata orbire sufleteasca, fariseica, nebuneasca. Sa ia aminte copiii, ca asa zice imparatul David: „Cu cel cuvios, cuvios vei fi, si cu cel indaratnic te vei indaratnici”. Daca vii la biserica inveti sa canti, sa te rogi, sa fii bun, sa te porti frumos, sa slujesti lui Dumnezeu; daca te duci la carciuma, intre cei rai si necredinciosi, inveti sa te tavalesti ca porcii in betie. Iata orbirea sufleteasca. Orbirea sufleteasca, frati crestini, este de mii de ori mai periculoasa ca cea trupeasca.
Cei orbi cu sufletul sunt de plans, fiindca de aici pleaca tot raul in lume. Cel orb sufleteste face pe multi sa sufere. Cat de periculos este in familie barbatul stapanit de patima betiei! Cat de intunecata si oarba este o femeie care-si inseala barbatul, care-si creste copiii in intunericul necredintei, fara Dumnezeu. Cat de orbi sunt tinerii care se otravesc cu poftele cele desarte! Cu adevarat, acestia isi distrug si sufletul si trupul.
Mantuitorul Iisus Hristos, care este „Lumina lumii”, nu vrea sa suferim nici in viata aceasta si nici in vesnicie. De aceea ne invata si ne spune sa nu facem pacate, sa nu ne tinem de poftele diavolului, caci asa ne distrugem si sufletul si trupul. Ca sa nu cadem in aceasta orbire a inimii si sufletului, sa ne ferim de trei lucruri: de fum, de foc si de praf. Intr-adevar, fumul orbeste ochii trupului, dar este si un fel de fum care orbeste ochii sufletului. Aceste fumuri sunt onorurile lumesti, demnitatile, slava desarta.
Indata ce ajung prin facultati, la foarte multi le vin fumuri la ochii sufletului si nu mai vad de unde au plecat, din cine s-au nascut si nu mai recunosc nici pe Dumnezeu care i-a ajutat sa ajunga pana acolo. De aceea multi, din cauza acestor fumuri, ajung la orbire sufleteasca, si pana la urma in fundul iadului.
Al doilea pericol pentru ochi este focul. Focul orbeste ochii trupesti; dar este un fel de foc al necuratiei care orbeste ochii sufletului. Un om desfranat este orb sufleteste, nu mai vede nimic, nu mai are frica de Dumnezeu, nu mai are rusine de oameni, nu mai are mila de sotia si copiii lui care plang. Prefera aceasta stare jalnica, umbla in intuneric ca soarecii pe sub pamant, multumindu-se cu acest pacat turbat, urat si murdar.
Al treilea lucru care orbeste ochii trupului este praful. Dar este si un fel de praf care orbeste sufletul si inima omului; acesta il reprezinta bogatiile lumii, bunurile pamantesti, caci toate acestea nu sunt altceva decat praf si pulbere. Toate cele ce agonisim pe lumea aceasta sunt supuse stricaciunii si le poate roade rugina, le mananca moliile si putrezesc prefacandu-se in praf. Cel orbit de acestea este un avar, care nu se satura niciodata adunandu-le, si astfel se pierde sufleteste, isi pierde Lumina lui Hristos, isi pierde mantuirea.
Sa ne ferim de toate aceste pricini de orbire sufleteasca, ca indata ce ne-au orbit acestea ni se intuneca mintea, ratiunea si credinta si nici duhovnicii cei mai iscusiti nu ne mai pot ajuta, astfel ca totul se poate risipi in intunericul primejdios. Acest intuneric nu poate fi izgonit decat printr-un sfarsit groaznic, atunci cand deschizand ochii vom vedea pe demonii cei cumpliti si chinurile de acolo.
Pentru aceasta, frati crestini, sa luam invatatura de la orbul din Sfanta Evanghelie de astazi. Sa intindem mana si noi si sa cerem mila lui Dumnezeu, ascultand ce ne invata Iisus Mantuitorul, care este „LUMINA lumii”. El a facut tina de jos si a pus pe ochii orbului pentru ca sa ne faca in primul rand sa ne aducem aminte ca suntem pamant si praf, si in al doilea rand sa ne dezlipim inima de toate desertaciunile care ne inseala.
Apa Siloamului, unde s-a spalat orbul cand a fost trimis de Domnul, este Sfanta Biserica cu Sfintele Taine, izvorul harurilor ceresti, unde trebuie sa ne curatim de noroiul pacatelor prin spovedanie la duhovnic. Dupa ce ne-am curatit, ne-am sfintit si ne-am luminat ochii sufletului prin credinta si spovedanie, sa ne pastram lumina ochilor si sufletul curat, asa cum isi pastrau si crestinii primari, sfintii, chiar cu pretul vietii lor. Citim de altfel in vietile unor sfinte ca si-au scos ochii cu mana lor, si-au taiat nasul, s-au slutit, ca sa nu placa barbatilor desfranati care le cereau in casatorie si astfel sa se lepede de dreapta credinta.
Chiar si mahomedanii aveau un obicei: cei care mergeau in orasul sfant Mecca din Arabia Saudita, dupa ce se intorceau isi ardeau ochii ca sa orbeasca si sa nu mai vada desertaciunile acestei lumi, pentru ca ultima imagine sa fie a acelui loc sfant si a profetului lor. Grozav obicei! Daca acestia care au o credinta gresita, cred in niste oameni pamantesti, si o tin cu atata strictete, cu atat mai mult ar trebui sa fim noi, crestinii, Implinitori ai poruncilor Mantuitorului nostru care s-a jertfit pentru noi si a suferit pe Cruce ca sa ne mantuim.
De altfel, chiar si Domnul Hristos ne invata si ne zice: „Daca ochiul tau te sminteste, scoate-l, ca mai bine este sa intri in viata vesnica cu un ochi, decat sa mergi cu ei amandoi in osanda vesnica. Daca mana ta sau piciorul tau te smintesc, taie-le si arunca-le de la tine, ca mai bine este sa intri in viata vesnica cu o mana sau un picior, decat sa te duci cu ele in muncile iadului”.
Dar care este intelesul si mai exact al acestor cuvinte ale Domnului? Ochiul tau, mana ta sau piciorul tau sunt cei de aproape ai tai, sunt parintii, fratii, surorile, copiii. Daca acestia te imping la pacate si calci din cauza lor legea lui Dumnezeu, mai bine leapada-te de ei, ca sa te duci fara ei in viata vesnica, ca altfel te vei duce cu ei in osanda vesnica, in iad. Te invita la petreceri, la nunti, si de rusine, de ochii lumii te duci, ca sa nu se supere fratele, sora si asa mai departe.
Ce necredinta si ce putin il iubim noi pe Domnul Iisus care si-a dat viata pentru noi. Sa nu ni se para lucru de gluma ca nu mai avem timp de pierdut. Sa ne trezim la viata cu Hristos din intunericul tuturor patimilor si pacatelor, ca sa fim in lumina vietii si sa luam hotarare temeinica de a inchide ochii la toate desertaciunile lumii acesteia, la toate privelistile ei amagitoare.
Sa fim orbi si surzi la chemarile atragatoare ale lumii, pentru ca diavolul cu ele vrea sa ne desparta pe noi de Hristos – „Lumina lumii” – asa cum a reusit intotdeauna sa insele si sa orbeasca pe multi, ajungand prada chinurilor vesnice ale iadului. Sa fugim din calea pacatelor, daca vrem sa scapam nevatamati, pentru ca si Dumnezeu ne fereste si ne ajuta daca vede ca si noi ne luptam si ne ferim.