Dreptmăritori creștini,
Ați auzit pe unii semeni de-ai noștri, nu prea credincioși, spunând — cu privire la viața de apoi, în care nu cred — „dar ce, a înviat cineva de acolo, ca să ne spună că există viața de veci”? Ei bine, iată că a înviat, astăzi, fiul văduvei din Nain. Altădată, Hristos a înviat pe fiica lui Iair (Lc. 8, 41-56), iar în Betania l-a înviat pe Lazăr cel mort de patru zile (In. 11,39-44). Vă aduceți aminte, însă, cum au reacționat fariseii și cărturarii când au aflat că Iisus l-a înviat pe Lazăr? Căutau să-l omoare, deranjați de „dovada vie” a învierii lui (In. 12,10).
Iată că astăzi a mai venit cineva de „dincolo”, pentru a ne mărturisi despre viața de apoi! Cum s-a întâmplat? Iisus Hristos a intrat în cetatea care se numea Nain — un sat mic, dar construit sub forma de cetate — de pe poarta căreia tocmai scoteau un mort, singurul fiu al mamei sale, iar aceasta era văduvă. Domnului I S-a făcut milă, văzând lacrimile și suferința femeii și, fără a I-o cere nimeni, a săvârșit minunea:
„Și, văzând-o Domnul, I s-a făcut milă de ea și i-a zis: Nu plânge! Și apropiindu-Se, S-a atins de sicriu, iar cei ce-l duceau s-au oprit. Și a zis: Tinere, ție îți zic, scoală-te. Și s-a ridicat mortul și a început să vorbească, și l-a dat mamei lui”.
Aceasta este, pe scurt, pericopa evanghelică! Aș vrea, însă, să stăruim în chip special astăzi asupra a trei momente: asupra cuvintelor „nu plânge”, pe care Hristos le-a adresat văduvei îndurerate; asupra cuvintelor „tinere, ție îți zic, scoală-te”, cu care l-a înviat pe mort; și asupra cuvintelor prin care Mântuitorul „l-a dat pe acesta mamei sale”.
Întâiul cuvânt — “nu plânge”. “Nu plânge” i-a spus Domnul femeii și tot “nu plânge” spunem și noi adeseori unei persoane pe care dorim să o consolăm când se întâmplă să piardă pe cineva drag. Dar, cu ce gând îi spunem noi “nu plânge”? Cu gândul că există viața de dincolo și că cel plecat ar putea fi acum în Împărăția Cerurilor? Sau în virtutea mentalității aceleia neputincioase, omenești, în înțelesul de: “nu plânge, nu are rost, nu poți să mai faci nimic, asta este viața și asta este soarta noastră, a muritorilor…” Din păcate, aceste din urmă cuvinte și gânduri stăruie în subconștientul nostru atunci când încercăm să-i mângâiem pe ceilalți, pentru pierderea suferită.
Cu ce gând, însă, dragii mei, credeți că a adresat Hristos cuvintele “nu plânge”, femeii de astăzi? Cu neputința resemnării, care frizează necredința și neîncrederea în realitatea vieții de dincolo, sau cu puterea Celui ce este deopotrivă Stăpânul vieții și al morții? Prin “nu plânge”, Domnul a vrut să încredințeze pe văduvă că fiul ei este viu, așa după cum vii sunt toți cei care au plecat de aici, trăind în veci. Să nu vă lăsați înșelați de necredința unora, care spun că după viața aceasta dispărem în neant, ca celelalte viețuitoare care nu au suflet. Dacă suntem creștini, trebuie să credem că Domnul a înviat ca să ne încredințeze și pe noi că dupa moarte urmează învierea, că după această viață urmează o alta, pentru care, de fapt, suntem chemați noi să ne pregătim cu multă minuțiozitate.
Al doilea cuvânt, asupra căruia merită să ne oprim astăzi, este cel pe care l-a adresat Hristos celui plecat deja pe tărâmul celalalt: “Tinere, ție îți zic, scoală-te”. Nu este pentru prima dată când Domnul minimalizează moartea. Aduceți-vă aminte, când a înviat pe fiica lui Iair, ce le-a spus celor ce veniseră la căpătâiul tinerei? “Nu plângeți; copila n-a murit, ci doarme” (Lc. 8, 52). La fel a banalizat Hristos moartea, numind-o somn, și la vestea morții lui Lazăr: „Lazăr, prietenul nostru, a adormit; Mă duc să-l trezesc” (In. 11,11), iar ucenicii Săi, necunoscând limbajul acesta, care a trecut apoi și în creștinism, s-au gândit că dacă a adormit se va face bine, pentru că somnul reface trupește și redă puterile. De aceea, văzând Domnul că ei s-au gândit la somn în înțelesul cel mai cunoscut, le-a zis direct: „Lazăr a murit.” (Lc. 11,14).
Iată deci că și astăzi, la fel ca la învierea fiicei lui Iair și la fel ca în cazul dreptului Lazăr, Hristos ridiculizează moartea, realitatea aceasta care ne îngrozește pe toți, căci parcă de nimic nu ne este frică în viața aceasta mai mult ca de moarte! Din păcate, ne este frică mai mult de moarte, decat de Dumnezeu; mai degraba ne îngrijim să nu murim trupește, decat să luăm aminte să nu păcătuim, ca să nu murim astfel sufletește în veci!
Domnul banalizează moartea, adresându-Se tânărului ca și cum l-ar scula din somn, ca să ne arate că moartea nu este ceea ce o consideră „cei care nu au nădejde” (I Tes. 4, 13). Mucenicii, sfinții care și-au dat viața pentru Hristos, mergeau la moarte cu încredere și convingere că Dumnezeu „îi va învia (și pe ei) în ziua cea de apoi” (In. 6, 40; 44 și 54). Nu vedeau în moarte, ața cum văd mulți astăzi, cea mai mare catastrofă care li s-ar putea întâmpla pe pământ. Domnul a minimalizat moartea și ca să ne arate cât de neputincioasă este ea în fața Lui. Căci, ce a fost moartea pentru tânărul din Nain? Ce a fost moartea pentru fiica lui Iair? Ce a fost moartea pentru dreptul Lazăr? Ce a fost moartea pentru Hristos, Care „cu moartea pe moarte a călcat’, pogorându-Se în iad și slobozind de acolo sufletele strămoșilor care se chinuiau așteptându-I venirea?…
Al treilea cuvânt, la care cred, de asemenea, ca ar trebui să medităm cu toții astăzi, este acela că Hristos „i l-a dat (pe fiu) mamei sale”. I l-a dat ca pe un dar, arătând că viața este un dar, așa după cum nșterea de prunci este un dar pentru familia care dorește să aibă copii. Spun aceasta, pentru că este la modă acum ca familiile să dea naștere la cât mai puțini copii, unul-maxim doi, socotind că sunt prea sărace ca să își permită și un al treilea sau un al nouălea copil.
Minciuna, menită să scuze fie puțina credință sau insuficienta încredere în Dumnezeu, fie comoditatea noastră modernă, pentru că bunicii noștri nu erau mai bogați decât noi și totuși nu considerau nașterea de prunci sărăcie. Nu aveau nici mașină, nu aveau nici vilă, nu-și petreceau nici concediile în străinătate și cu toate acestea, dădeau naștere tuturor copiilor pe care li-i dăruia Dumnezeu. Puneau pe masă nu două-trei feluri de mâncare, ci mâncau o simplă oală de fasole cu toții și creșteau mult mai sănătoși și mai viguroși. Din cei nouă sau doisprezece copii — șaisprezece frați are astăzi un ierarh din Sfântul nostru Sinod — are și Dumnezeu de unde să-Și aleagă pentru mănăstire și preoție, ca să-I slujească Lui. Dar dacă familiile au un singur copil, care crește egoist, căci nu va învăța niciodata ce înseamnă să împartă ceva cu cineva și va moșteni singur întreaga avere a părinților lui, nu va deveni el oare un monstru, ridicat pe mormântul fraților săi avortați? Biserica noastra ne avertizează, vizavi de moda uciderii de prunci prin avort, că acesta este păcat înaintea lui Dumnezeu, pentru care vor răspunde nu numai femeile, ci și bărbații, dacă și-au dat împreună consimțământul pentru ucidere. Responsabilitatea este deopotrivă a amândurora.
Hristos „l-a dat pe tânăr mamei sale” astăzi ca pe un dar, așa după cum tot în dar i-l dădu-se și la naștere, ca să ne arate nouă că avem de-a face, în cazul nașterii de prunct cu un dar, pe care nu avem voie să-l tratăm ca pe un bun personal, de care să dispunem după bunul nostru plac. Nu ne dă Dumnezeu dreptul să hotărâm noi când să dăm naștere unui copil și când nu, ori să ne alegem o anumita lună, cu o anumita zodie, pentru a avea acela anumite calități spirituale… Atenție că pe copil îl naștem doar, nu îl creăm!
Iată, așadar, câte lucruri putem învăța din evanghelia de astăzi!
Învățăm, în primul rând, că trebuie să abordăm moartea cu mentalitate și conștiința creștină, pentru că nu avem motive să ajungem la disperare ori să ne pierdem credința atunci când survine aceasta. Ea nu este cel mai mare rău care ni se poate întâmpla, pentru că mai rău decat moartea este iadul, adică despărțirea veșnică de Dumnezeu. Din cauza păcatului, moartea a devenit la fel de firească precum viața. Și știm prea bine că, din clipa în care ne-am născut, urmeaza să și murim. La fel se întâmplă cu toți. De ce atunci ne arătăm atât de nepregătiți să întâmpinăm moartea, în loc să avem conștiința creștină că prin ea mergem în lumea cealaltă, unde stăpânește Hristos și unde El, dacă ne-am pregătit cum se cuvine, cu dragoste și fapte bune, ne va rândui în fericirea cea veșnică?
Mai învățăm din evanghelia de astăzi și faptul că la Dumnezeu moartea este ca un somn, ca o adormire, nu neant, nu dispariție, nu neființă, care ne-ar putea într-adevăr îndreptăți disperarea. Căci așa cum ne trezim dimineața pentru a trăi o altă zi, așa ne vom trezi și din moarte la o altă viață, pentru că moartea nu este veșnică, decât în înțelesul despărțirii de Părintele veșniciei. Ne vom trezi din morți la trâmbițele îngerilor care vor suna Parusia, ca Domnul să ne judece pe toți, după faptele noastre. Asta este moartea la Dumnezeu, trecere și adormire, nu catastrofa catastrofelor.
Noi numim locul unde ne îngropăm morții „cimitir”. Și, știți ce înseamnă cimitir în limba greaca? Înseamnă dormitor, de la verbul a dormi. Aceasta pentru că cei dragi ai noștri, pe care i-am dus la cimitir, nu au trecut în neființă, ci se odihnesc întru așteptarea învierii și a vieții de veci, ca și cum ar dormi. De aceea a poruncit Hristos tânărului de astăzi „scoală-te”, despre fiica lui Iair a spus că „n-a murit, ci doarme”, iar despre Lazăr a zis că „a adormit”.
În sfârșit, mai învățăm din evanghelia de astazi că viața este dar al lui Dumnezeu și de aceea nu putem pune stăpânire pe ea, ca să nu-L uzurpăm pe El. Pentru obrăznicia noastră de a decide în locul Său, Domnul s-ar putea să refuze la un moment dat să mai binecuvânteze cu partea Lui de binecuvântare atunci când, dupa zece ani de ucis copii sau refuz al darului Său, te hotărăști și tu într-un final să fii mama și tată. Nu așa, ci trebuie să respectăm darul vieții, să îl luăm în serios, să ducem o viață bineplăcută lui Dumnezeu, potrivit Evangheliei Lui, pe care El ne-o tot propovăduiește duminică de duminică.
Să-L rugăm, așadar, pe Hristos Domnul, să ne înțelepțească și să ne lumineze să pricepem învățătura Sa, să punem în inimile noastre aceste valoroase învățături pe care ni le propovăduiește în Evanghelia Sa și să ducem viață bineplăcută Lui, Amin!”
preluat: http://www.cuvantul-ortodox.ro
