Sunt grav bolnav şi nicidecum nu mă pot tămădui singur…

Păcatul locuieşte în viaţa omului prezentându-se ca un chiriaş, care intră fără a bate în orice odaie din casă. Apărând sub forma unei mici pete pe pielea sănătoasă a omului, el e în stare să acapereze „teritoriul” atât de rapid, că în curând deja pielea sănătoasă reprezintă doar o mică pată, iar restul corpului fiind distrus de această lepră. În aşa o stare, la stadiul final al bolii apar întrebările muribundului „Dar oare nu e ceea ce noi numim păcat o normă obişnuită, iar ceea ce consideram sănătate – anomalie şi perversiune?”

Sunt întrebările anume a unui muribund, căci apar la acea etapă de dezvolare a bolii când păcatul deja e de neînvins şi nu rămâne altceva decât încercarea de a-l justifica şi a-l legaliza, ca să nu existe chinul de la mustrările conştiinţei.

După drepturile superiorităţii numerice, de atât că suntem „mai multe”, celulile bolnave se consideră sănătoase, dar că să biruiască definitiv, le declară pe cele sănătoase ca fiind intruse, străine şi anormale.

Abilitatea de a începe cu ceva mic, aparent minor, dar care are posibilitatea şi să se dezvolte ca un incendiu şi să ocupe tot spaţiul existent face păcatul asemenea unui frate geamăn a leprei. Doar nu întâmplător lepra e una din bolile principale din Biblie. Tocmai de aceea Hristos şi este Vindecătorul nostru şi nu doar Învăţătorul sau cu atât mai mult nu Juristul sau Teologul.

„Vindecă-mă”, – îl roagă cel în suferinţă pe medic. Nu „lămureşte-mi” şi nu „povesteşte-mi”, dar anume „vindecă-mă”. Noi însă în mare parte relatăm şi lămurim, dar singuri suntem nevindecaţi. De la aceste studii filosofice în leprozerie se instalează doar frica şi deznădejdea.

Păcatul nicicând nu e local, unic şi de scurtă durată. Nimeni nu poate să cadă doar într-un singur păcat, dar de fiecare dată aduce cu sine ” alte şapte duhuri mai rele decât el”. De aceea e fără sens să ne judecăm din considerentele că uite, acestea le-am făcut şi le consider ca păcate, dar iată, acestea – nu. Aşa fucţionează doar judecătoria noastră pământească. Ai furat şi deci, dacă vei fi prins, vei fi judecat de furt, nu şi de fraudă. În viaţa duhovnicească lucrurile nu stau chiar aşa.

Explozia împrăştie moartea în toate direcţiile, şi păcatul reprezintă această explozie. Explozia unei grenade, dar nu o înţepătură de sabie pe care am compăra-o totuşi cu o înţepătură, cu una otrăvită unde durerea şi pericolul nu sunt a unei răni localizate, dar care infectează sângele şi aduce moartea întregului organism.

Iată Ham îşi vede tatăl beat. Nu există nici o poruncă ce i-ar interzice să râdă, să-şi cheme fraţii, să preschimbe episodul ruşinos într-unul de veselie. Voinţa lui Ham nu e limitată de nimic, dacă nu ar exista şi conştiinţa, respectul faţă de părinte şi frica de Dumnezeu. Şi toate aceste limitări sfinte sunt împrăştiate în aer şi unite cu respiraţia, dar nu încrise pe tăbliţele din Vechiul Testament. Dar Ham nu-şi dă trudă să se oprească, să se roage şi chiar să tresară de la spaimă şi milă. Se grăbeşte la veselia descoperită ” Veniţi încoace şi priviţi!” Din acest amestec de rea voinţă se naşte un păcat concret, al grosolăniei sale. Se naşte bucuria neajutorării cuiva, se naşte dorinţa de a-ţi bate joc de acela care ţi-a dat viaţă, care te-a salvat în Arcă, şi cu tine – toată lumea.

Şi abea apoi de la aceste fapte se nasc interdicţiile: nu descoperi goliciunea tatălui tău; cinsteşte-l pe tatăl tău şi pe mama ta; şi „cel ce va grăi de rău pe tatăl său, sau pe mama sa, cu moarte să se sfârşească”. Adică păcatul s-a născut, s-a actualizat, a ieşit la suprafaţă ca un nor de praf radioactiv. Şi abea apoi au apărut interdicţiile şi poruncile. Au survenit permanentele şi de la aceasta inevitabilele încălcări ale acestor interdicţii şi uitatrea acestor porunci.

Fiecare dintre noi are posibilitatea de a trece prin catastrofa din rai. Fiecare poate singur să simtă cum se distruge paradisul nevinovăţiei şi viaţa se schimbă diametral opus şi tot mai departe de la bine. Primul mic furt. Prima minciună. Prima revistă „pentru maturi” şi groaza, dar şi plăcerea de la privirea ei. Primul gust al morţii, prima încercare a păcatului. Încă nimic nu s-a schimbat în lume, dar toate deja s-au produs în interior. Şi aerul deja nu mai e la fel. Şi cerul e înnorat. Şi iată că şi deznădejdea îşi revindecă drepturile, iar sufletul se întreabă singur „Ce va fi oare? Cum să trăiesc acum?”

Dacă înţelegem aceste lucruri, atunci probabil încercăm să ne apropiem de înţelegerea Bibliei din interior. Doar ea anume aşa şi trebuie percepută. Ceea ce ne prezintă Scriptura la exterior poate fi periculos, iar uneori chiar şi dăunător ca orice cunoştinţă goală. Necisitatea Mântuitorului, necisitatea Vindicătorului Ceresec, este premisa vieţii duhovniceşti. „Sunt grav bolnav şi nicidecum nu mă pot tămădui singur”. Această înţelegere intuitivă nu poate fi doar lecturată din cărţi. Ea trebuie să se prezinte ca o axiomă, ca respiraţia, ca faptul că mergem pe două picioare. Şi e greu de spus de ce unii oameni foarte greu îşi acceptă boala, iar alţii nu pot suporta nici o discuţie despre ea. Dar fără simţirea acestei grele putrezeciuni interne religiozitatea se transformă într-o hrană pentru propria mândrie şi a orgoliului duhovnicesc. Această religiozitate fără pocăinţă este cea mai bună metodă să te transformi într-un monstru orgolios, încrezut şi satisfăcut de sine, „cunoscător de adevăr” şi dispreţuitor a tuturor care nu sunt asemenea.

Sunt bolnav nu pe părţi, dar în totalitate. Şi păcătos în toate, nu doar pe undeva. Şi dacă mă voi atinge de picioarele Mântuitorului ca desfrânata, îmi voi pierde minţile de la această cunoaştere.

Rugăciunile noastre premergătoare Sfintei Împărtăşanii sunt pline de comparaţii a omului care vrea să se împărtăşească cu femeia ce suferea de scurgere de sânge, cu desfrânata, tâlharul sau fiul risipitor. După citirea acestor rugăciuni să te consideri vrednic de împărtaşanie pare absurd. Dar ne sunt date mai degrabă din motivul ca cel care le pronunţă sau aude, să se simtă unul dintre acei care balansează între salvare şi deznădejde.

Iată una. Trupul ei de ani este părăsit de vlaga vitală, şi la simţul de slăbiciune continuuă de la pierderea de sânge se adaugă simţul mistic al murdăriei şi necurăţiei.

Iat-o pe a doua. Fiecare centimetru al corpului ei e ponegrit de desfrânare şi nu-l mai poate suporta în acestă urăciune. Să se apropie de Hristos nu poate decât de la spate, privind în pământ şi aproape încercând să devină una cu acest pământ. Dacă l-ar privi în faţă ar putea muri de la ruşinea Sa.

Un al treilea. E în agonia de pe cruce, şi acum îi vor fi sfârâmate fluierele de la picioare, dar îl priveşte cu nădejde pe cel Răstignit alături de el.

Asemenea unuia dintre aceştea trei, sau poate ca toţi deodată, sunt şi eu. Acest adevăr este evident. Toate rugăciunile sunt spuse şi inima îmi este zdrenţe, nu mi se încumetă să spună că aş fi vdrednic de Împărtaşanie.

Împărtaşania e o doctorie pentru nemurire. Fie ca zeii inventaţi ai Olimpului să bea nectar şi ambrozie. Nouă, oamenilor reali, dar nu inventaţi, care deja am gustat din păcatul morţii, ne trebuie hrană dătătoare de viaţă.

De Adam cel vechi sunt unit prin naştere. De Adam cel nou mă apropii după credinţă, dar şi prin sfintele taine.

Adam cel vechi trăieşte în mine cu toată greutatea experienţei sale tragice. Toată istoria lumii o pot percepe din interior, ca părtaş, dar nu ca un observator. Dar sunt strâmtorat în această puşcărie şi nu aş vrea să mor. Vreau să trăiesc veşnic. Viaţa veşnică e una posibilă. Ea ne este dăruită de Noul Adam, care nu a venit să repare sau să mai înfrumuseţeze puţin sicriele ştirbite, pline de oase moarte. El a venit să schimbe, să renască, să înaripeze şi „să vindece pe orice om”.

Unul se consideră deja mântuit şi de la exclamaţiile sale mai mult forţate repede ne plictisim.

Altul se consideră că e bun cum este şi cu acesta trebuie să ne purtăm foarte atent, cum e atent medicul cu cel ieşit din minţi.

Dar eu sunt bolnav, chiar mort în interior. Nu mai puţin cunoscut mi-e şi faptul că moartea mă va distruge şi de la exterior definitiv.

Dar eu ştiu că Răscumpărătorul meu este viu şi că El, în ziua cea de pe urmă, va ridica iar din pulbere această piele a mea ce se destramă. Şi afară din trupul meu voi vedea pe Dumnezeu. Pe El Îl voi vedea şi ochii mei Îl vor privi, nu ai altuia. (Iov 19, 25–27).

Numele lui – e muzica vieţii, şi gustul acestei vieţi – e gustul Împărtaşaniei.

Şi de dorul acesta măruntaiele mele tânjesc în mine. (Iov 19, 27).